Credinţa ne angajează în raportul spre Dumnezeu

0
156

calea-spiritualaCred că cunoaşteţi, cel puţin unii dintre voi, o alcătuire de la slujba pentru cei adormiţi, pentru cei morţi, care zice aşa, e o mărturisire: „Chipul măririi Tale celei negrăite sunt, măcar că port rănile păcatelor”. Deci mă prezint în faţa lui Dumnezeu cu conştiinţa că am în mine chipul lui Dumnezeu, deci am o mărire, pentru că numai cine are mărirea lui Dumnezeu în sufletul său este de fapt cu chipul lui Dumnezeu. „Chipul măririi Tale celei negrăite sunt.” Deci Tu, Doamne, ai o mărire pe care eu nu o pot cuprinde nici în cuvânt, nici în gând, nici în concept. Nu o pot cuprinde, pur şi simplu, pentru că este mai presus de mine. Eu am această mărire în mine pentru că sunt chipul Tău, Tu mi-ai dat chipul Tău. Chipul măririi Tale celei negrăite sunt – fiţi atenţi! -, măcar că port rănile păcatelor. Deci chipul Tău nu e aşa cum mi l-ai dat, ci peste el s-a suprapus altceva, care stâlceşte cumva chipul, care diformează chipul Tău, care umbreşte chipul Tău în mine. Şi asta este, ar zice părintele Arsenie, mizeria din suflet adăugată peste chipul lui Dumnezeu; lumea interioară, cugetele lumii aşezate peste conştiinţa noastră, peste noi înşine.

Și pentru că noi nu mai suntem în stare să revenim la ceea ce am fost, cerem ajutorul lui Dumnezeu, cerem ajutorul Mântuitorului şi zicem mai departe: „Miluieşte zidirea Ta, Stăpâne”. Adică eu sunt zidirea Ta, sunt alcătuirea Ta, sunt făptura Ta; miluieşte făptura Ta, care are chipul umbrit, care are chipul pătat, chipul Tău pătat. „Miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta şi moştenirea cea dorită dăruieşte-mi -şi care-i moştenirea cea dorită? Raiul – facându-mă pe mine iarăşi cetăţean al raiului”. Toate acestea sunt pentru cei credincioşi, care ştiu de Dumnezeu, care ştiu de rânduielile lui Dumnezeu, pentru cei credincioşi, care ştiu că au păcătuit, dar că pot fi curăţiţi de păcat, şi că lucrarea lui Dumnezeu, o spunem noi la slujbă, este a ne milui şi a ne mântui pe noi. Aşa spunem, nu? „Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui pe noi”. Ce înseamnă asta, „al Tău este a ne milui”? înseamnă că Tu ai ca lucrare să ne miluieşti şi să ne mântuieşti, Tu ne aştepţi anume ca să ne miluieşti şi să ne mântuieşti. Noi credem în intervenţia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Şi pentru că credem, şi urmărim aceasta, dar trebuie să urmărim pe toate laturile vieţii.

Credinţa ne angajează în raportul spre Dumnezeu, în raportul cu Dumnezeu, şi Dumnezeu intervine în viaţa noastră, intră în componenţa noastră. N-o fi cam mult să spunem noi că Dumnezeu intră în componenţa noastră? Nu! De ce nu-i mult? Pentru că Biserica ne dă ideea aceasta. Unde găsim ideea aceasta, că Dumnezeu intră în componenţa noastră, intră în noi, în mădularele noastre? O găsim într-o rugăciune, rugăciunea a treia de la rugăciunile de mulţumire pentru Sfânta împărtăşanie, unde-i cerem ceva, noi, care ne împărtăşim, şi zicem către Domnul Hristos: „Intră în alcătuirea mădularelor mele”. Deci mădularele mele sunt alcătuite prin grija Ta, prin puterea Ta, Doamne; spune psalmistul în Psalmul 138: „Tu ai văzut sâmburele din care am răsărit şi în cartea Ta sunt scrise toate zilele sortite mie mai-nainte de a fi fost vreuna din ele” sau: „Tu m-ai ţesut în pântecele maicii mele”. Deci noi credem că suntem o alcătuire pentru care a intervenit Dumnezeu. Nu ştim noi prea multe despre noi înşine, decât din ce-am învăţat despre noi. Noi înşine nu ne putem vedea toate componentele noastre, dar ştim că Domnul Hristos intră, poate intra şi intră de fapt în alcătuirea mădularelor noastre. „Intră în alcătuirea mădularelor mele, în rărunchi şi-n inimă.” Ce-nseamnă asta, în rărunchi şi-n inimă? Adică în rinichi, ca să nu mai avem piatră la rinichi? în inimă, ca să n-avem, ştiu eu, cardiopatie ischemică? Nu! Dar cum? Asta înseamnă: intră, Doamne, în cele mai adânci organe, cele mai adânci laturi ale existenţei mele. Intră acolo. De acolo să lucrezi. Să lucrezi dinlăuntru în afară. Să se vadă că sunt al Tău. „Voi nu sunteţi ai voştri, căci cumpăraţi aţi fost cu preţ. Preamăriţi deci pe Dumnezeu în inimile şi în trupurile voastre” (I Corinteni 6, 19-20). Când zicem inimă, nu ne gândim atât la organul care pompează sânge în organism, deşi parcă acolo se simte iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, parcă de acolo se revarsă iubirea, ci, când zicem inimă, ne gândim la un fel de reprezentare a lăuntrului omenesc, altceva decât inima de carne. Simţim cumva că suntem rezemaţi în existenţa noastră pe ceea ce este înăuntrul nostru. Cei vechi ziceau „gândeşti cu inima”. Ştiţi că şi Domnul Hristos a spus: „Pentru ce astfel de gânduri se suie în inimile voastre?” (Luca 24, 38); apar în voi, înseamnă. De fapt, omul gândeşte cu mintea şi simte cu inima. Acestea sunt rezultatele psihologiei şi noi ştim aceasta şi mărturisim aceasta, dar nu se poate face o separare între minte şi inimă, ci fiecare are partea sa în manifestările omului. Deci: „Intră în alcătuirea mădularelor mele, în rărunchi şi în inimă, arde spinii tuturor păcatelor mele, curăţeşte-mi sufletul, întăreşte-mi mădularele împreună cu oasele, numărul drept al celor cinci simţuri îl luminează, peste tot mă pătrunde cu frica Ta, curăţeşte-mă, spală-mă şi mă îndreptează, îmbunătăţeşte-mă, înţelepţeşte-mă şi mă luminează. Arată-mă sălaş al Duhului Sfânt şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă, prin intrarea împărtăşirii”.

Toate acestea sunt rezultatele credinţei. Faci faptele credinţei, ajungi la mai multă credinţă.

Bucuriile credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here