Credinţa naturală

Credința naturală duce la unire nedespărțită a inimii cu Hristos

0
118

credintaCredința naturală duce la unire nedespărțită a inimii cu Hristos

Domnul Iisus Hristos le-a spus iudeilor: De ar fi fost Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi fi iubit pre Mine (In. 8, 42), îl are ca Tată al său pe Dumnezeu cel ce crede din inimă în proniatoarea Lui purtare de grijă pentru el, fiind încredinţat că de la El este totul, de la început până la sfârşit. Tocmai asta este ceea ce numesc unii „credinţă naturală”. Astfel, credinţa naturală, după cuvântul spus de Domnul însuşi, duce drept la credinţa în El – şi nu numai la credinţă, ci şi la dragoste, la unire nedespărţită cu El a inimii.

Cum se întâmplă asta?

Grijile conştiinţei, frica de Dumnezeu şi frica pentru soarta sa din veşnicie îl fac pe om să caute Mântuitor şi Răscumpărător – iar cine-L caută, II şi află. Şi uite credinţa creştinească! Elementele, altfel spus principiile credinţei, sunt sădite în duhul omului. În condiţiile unei dezvoltări nepervertite şi netulburate a firii omeneşti se dezvoltă şi ele, se arată cu putere precumpănitoare între celelalte elemente care se dezvoltă în firea noastră.

Toate vin de la Dumnezeu

Credinţa naturală mărturiseşte nu numai existenţa lui Dumnezeu, ci şi adevărul că toate de la El îşi au obârşia şi prin El se ţin, mărturiseşte că depinde în toate privinţele de El şi îndatorează să I se facă pe plac prin împlinirea cerinţelor conştiinţei în nădejdea bunăvoinţei Lui şi a răsplăţii veşnice. Cine primeşte credinţa nefăţarnică în toate acestea nu va putea să fie slobod de cele mai adânci şi mai cutremurătoare griji. Simţământul că depinzi de Dumnezeu te îndeamnă să-I faci pe plac; conştiinţa arată mijlocul de a-i fi îndeplinite cerinţele, făgăduind în schimb bunăvoinţa lui Dumnezeu şi veşnica odihnă.

Când conştiinţa e mulţumită, în ea dăinuie o pace adâncă şi dulce

Însă când este tulburată, simţământul că depinzi de Dumnezeu te loveşte cu frica lipsirii de bunăvoinţa lui Dumnezeu şi a lepădării de către El, răpind nădejdea la odihna cea veşnică. Iar întrucât nimeni nu e în stare să-şi păstreze conştiinţa atât de curată încât să nu îl tulbure, nimeni dintre cei în care este vie credinţa naturală nu se culcă pe o ureche în mărturisirea sa – şi atunci, fiecare caută în chip firesc mijloacele de a-L pleca pe Dumnezeu spre milostivire, şi de aici jertfele de înduplecare pe care le întâlnim în toate religiile şi care au ca scop atragerea acestei milostiviri.

Conştiinţa  nu poate fi înşelată

Cum deosebeşte simţul gustului mâncărurile, aşa deosebeşte şi conştiinţa adevărul. Tocmai de aceea, orice ar născoci omul ca să se liniştească, nevoia adevăratei mângâieri odihnitoare, a mângâierii lui Dumnezeu, îl împresoară din toate părţile. Ca atare, dacă întâlneşte cineva propovăduirea despre aceasta, o primeşte cu bucurie şi se lipeşte cu tot sufletul de Cel ce pleacă spre milostivire pe Dumnezeu – de Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru. Drept este cuvântul grăit de Domnul către iudei: „întrucât nu vă lipiţi de Mine, înseamnă că nu-L aveţi pe Dumnezeu, El au există pentru inima voastră, pentru conştiinţa voastră. Conştiinţa voastră doarme şi în inima voastră alte interese trăiesc”.

Asta se aplică şi la toţi cei ce cred că se pot baza pe credinţa naturală. Pe hârtie merge, dar în viaţă nu te descurci cu asta, şi ca atare cei ce vorbesc aşa o fac cât timp nu sunt prea vii în ei elementele credinţei naturale – iar îndată ce se pun acestea în mişcare, omul nu se mai poate ţine să nu Îl caute pe singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: pe Domnul Iisus Hristos.

Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I,  Sfântul Teofan Zăvorâtul

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi:

Adevărata libertate

Fericiţi cei milostivi

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here