„Credinţa lucrătoare în iubire”

credinta lucratoare prin iubire

În vremea Sfântul Apostol Pavel, la începutul creştinismului, erau unii care susţineau că cineva care nefiind evreu, neavând Legea lui Moise, vrea să devină creştin, trebuia să împlinească nişte lucruri hotărâte în Legea cea veche şi să treacă întâi prin Legea cea veche şi apoi să ajungă în creştinism. Sfântul Apostol Pavel însă a susţinut în toată vremea că cineva care vrea să devină creştin poate să devină creştin şi chiar trebuie să devină creştin tară să treacă prin Legea lui Moise, pentru că în Hristos avem totul. Cei care ziceau că un candidat la creştinism trebuie să treacă întâi în Legea cea veche, să se taie împrejur dacă e bărbat, susţineau aceasta cu toată hotărârea. Şi Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu”, pentru că în Hristos avem şi tăiere împrejur, avem totul, nu ne mai trebuie nimic. Dacă avem credinţa în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, credinţa aceasta este îndestulătoare pentru a ne uni cu Domnul Hristos, şi unindu-ne cu Domnul Hristos, ne mântuim; avem parte de lucrarea Domnului Hristos cea din noi, deci ne mântuim. Şi pentru că totuşi erau şi unii nedumeriţi, care se frământau – aşa cum se frământă şi în vremea noastră pentru anumite lucruri, că trebuie făcută aceasta, că trebuie făcută cealaltă, nişte lucruri din afară, nu nişte lucruri interioare -Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Galateni, unde se vede că erau nişte tulburări în privinţa aceasta, între altele a scris aşa: „în Iisus Hristos, nici tăierea împrejur nu foloseşte la nimic, nici netăierea împrejur, ci credinţa lucrătoare în iubire”.

„Credinţa lucrătoare în iubire”. Acest adevăr pe care l-a enunţat Sfântul Apostol Pavel este un adevăr care ne interesează şi pe noi, pentru că în folosul tuturor e necesară credinţa, dar credinţa trebuie să fie lucrătoare în iubire, că dacă nu aduce iubire, singură nu poate să-l ajute pe om să se mântuiască, să scape de păcat. „Credinţa lucrătoare în iubire”, deci nici credinţa singură, nici iubirea singură, ci credinţa lucrătoare în iubire, credinţa care aduce iubire, credinţa care face să se desfăşoare în viaţa omului capacitatea iubitoare pe care Dumnezeu a pus-o în sufletul omului. Deci orice om care vine în lumea aceasta vine şi cu capacitatea de a iubi, cu putere iubitoare, cu facultatea de a iubi. Şi această putere iubitoare pe care a pus-o Dumnezeu în fiinţa omului trebuie disciplinată, trebuie dirijată, îndreptată şi trebuie întemeiată pe credinţă. Deci credinţă şi iubire; iubire şi credinţă; credinţă lucrătoare în iubire, iubire izvorâtă din credinţă.

Sfântul Apostol Pavel, într-o altă epistolă a sa, în Epistola întâi către Corinteni, face afirmaţia: „De-aş avea credinţă atât de multă încât să mut şi munţii, dacă nu am dragoste, nimic nu sunt” (I Corinteni 13, 2). Acest adevăr, Sfântul Apostol Pavel îl pune în legătură cu sine. De fapt, el avea credinţă şi iubire, dar vorbeşte ca şi când n-ar avea credinţa pe care ar dori s-o aibă, ca şi când n-ar avea iubirea născută din credinţă, sau vorbeşte ca şi când le-ar avea pe acestea şi spune: „De-aş avea credinţă atât de multă încât să mut şi munţii”. Când zice „de-aş avea”, pare că ar vrea să spună că n-are. Se poate să ne gândim la Sfântul Apostol Pavel ca la unul care n-avea credinţa care să mute munţii de răutate din fiinţa lui şi a altora, prin propovăduire?! „De-aş avea credinţă atât de multă încât să mut şi munţii, dacă n-aş avea şi iubire, n-am nicio valoare”. „De-aş avea credinţă atât de multă încât să mut şi munţii, dacă nu am dragoste, nimic nu sunt, nu am nicio valoare”. Apoi, în legătură cu asta îşi desfăşoară gândurile, în legătură cu iubirea, cu dragostea – iubirea şi dragostea sunt acelaşi lucru, de fapt, exprimat prin doi termeni. Cuvântul dragoste ne duce cu mintea la cuvântul „drag”. A iubi pe cineva înseamnă a-ţi fi drag de el. Şi dacă îţi este drag de cineva, ai dragoste faţă de el. „De-aş avea credinţă atât de multă încât să mut şi munţii, dar dragoste nu am – sau nu aş avea – nu am nicio valoare.” De ce? Pentru că ceea ce mi se cere nu-i numai credinţa. în ceea ce priveşte credinţa, se spune în Epistola Sfântului Apostol Iacob că şi „dracii cred şi se cutremură”. Nu ştim cum este aceasta. Ştim doar că la credinţă trebuie adăugate faptele bune, pentru că asta urmăreşte Sfântul Apostol Iacob, să-i încredinţeze pe credincioşi că este de trebuinţă să fie credinţa însoţită de fapte bune şi să odrăslească faptele cele bune. Fără fapte bune, credinţa nu înaintează. Faptele bune sunt acelea care întăresc credinţa. Deci am credinţa cu care încep, şi credinţa cu care încep se întăreşte, se desăvârşeşte prin faptele care izvorăsc din credinţă. Avem aşadar o credinţă din auzite şi avem şi o credinţă din experienţă.

In istorisirea Sfântului Evanghelist Ioan în legătură cu cele petrecute cu femeia samarineancă şi cu ceea ce a făcut femeia samarineancă, femeie care s-a întâlnit la fântâna lui Iacob cu Domnul Hristos, e scris că oamenii din Sihar au mers să-L vadă pe Domnul Hristos la fântâna lui Iacob, atenţionaţi fiind asupra prezenţei Domnului Hristos de către femeia samarineancă. Femeia s-a întâlnit cu Domnul Hristos la fântâna lui Iacob. Domnul Hristos i-a cerut apă; ea, în loc să-I dea apă, şi-a arătat mirarea că Domnul Hristos, evreu fiind, cere de la ea apă; s-a înfiripat o convorbire între femeia samarineancă şi Domnul Hristos şi până la urmă femeia şi-a dat seama că în faţa ei e un ales al lui Dumnezeu şi a zis: „Doamne, văd că eşti prooroc”. Şi după ce s-a încredinţat de aceasta, s-a dus şi le-a spus oamenilor din Sihar: „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus mie toate”. Şi oamenii s-au dus să-L vadă pe Domnul Hristos şi au crezut în El.

Bucuriile credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here