„Cred, Doamne, ajută necre­dinţei mele”

0
374

cred– În acatistul Rugului Aprins se spune: „Bucură-te, Mireasă, urzitoarea de nesfârşită rugăciune”. Ce rol a avut acest grup în viaţa duhovnicească postbelică?

-La mănăstirea Antim din Bucureşti, încă din anii ’46-’47, s-a înfiripat o mişcare care s-a definit a fi, mai târziu, a Rugului Aprins. Eu aş lua-o de mai înainte de ’45-’46, când un intelectual foarte rafinat, evreu, pe nume Marcel Avramescu, foarte talentat, s-a convertit el, cu întreaga familie, la creştinism şi cu atâta putere, încât patriarhul Iustinian l-a hirotonit preot şi i-a dat biserica Schitul Maicilor. Părintele Avramescu a avut o foarte mare putere de atracţie asupra intelectualităţii bucureştene, iar predicile sale, care erau de o înaltă ţinută estetică şi teologică, erau cu regularitate ascultate de persoane şi personalităţi ca Vasile Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu, Profesorul Alexandru Mironescu, Ion Barbu, etc. La un moment dat, Părintele Avramescu a trecut printr-o criză şi aceştia, care mergeau frecvent la el, au rămas pentru o vreme cam singuri. Atunci s-a ivit Sandu Tudor (poet, gazetar, pamfletar), cunoscut în presa interbelică, dar care avea o foarte vastă cultură de autodidact, cum ar fi cea de teologie. Cunoştea bine pe Sfinţii Părinţi, cunoştea literatura filocalică şi era bine primit printre călugării de la Cernica, pentru că mergea uneori să le ţină conferinţe. Unii îl luau în serios, alţii nu. Dar atunci, în anii ’50, chiar ’51-’52, gazetarul Sandu Tudor s-a hotărât să devină călugăr şi a intrat în mănăstirea Antim ca frate, a ocupat o chilie de deasupra clopotniţei, pe care şi-a mobilat-o şi în care şi-a adus vasta sa bibliotecă. Mai târziu a devenit schimnic, cu numele Daniil, şi, astfel, la mănăstirea Antim, la care el devenise călugăr, s-au readunat intelectualii pe care i-am pomenit şi s-a constituit acest cerc, care nu era o organizaţie, ci era un cerc de prieteni, fără nicio intenţie subversivă la adresa regimului.

Dintre figurile Bisericii trebuie să-l citez neapărat pe părintele Dumitru Stăniloae, care era mentorul teologic al lor, şi pe părintele arhimandrit Benedict Ghiuş, care era adevărata cremă duhovnicească. Viaţa părintelui Benedict se apropia de cea a unui sfânt şi nu păcătuiesc spunând acest lucru, pentru că l-am cunoscut foarte bine, eu şi generaţia mea. A fost şi el călugăr de mănăstire la Antim, a murit la adânci bătrâneţi, în mănăstirea Cernica, unde este şi înmormântat, dar nu înainte de a fi diortosit Proloagele de la Neamţ, adică vieţile sfinţilor, care, mai târziu, au apărut la editura Mitropoliei de la Craiova. Mai citez pe cei care frecventau acest cerc: părintele Sofian Boghiu, pă­rintele Felix Dumneac şi pe părintele Roman Braga, trecut prin închisori (de fapt, toţi au trecut prin închisori).

Trebuie să vă spun că, exceptându-l pe Andrei Scrima, care era tânăr şi care a plecat la timp în străinătate, toţi au fost arestaţi, judecaţi, condamnaţi, chiar în lotul care s-a numit al „Rugului Aprins”. Ce făceau acolo? Se ţinea o con­ferinţă pe o temă filocalică, de mare frumuseţe şi adâncime, şi se cânta în comun, în biblioteca mănăstirii, de obicei. După ce participau la vecernie, o dată pe săptămână, se retrăgeau în biblio­tecă şi acolo, fără obloane trase şi fără foarte multe secrete, cântau câteva imne, se ţineau, deci, şi conferinţe, dezbateri pe seama conferinţei, etc. în fond, erau introduceri în literatura şi duhovnicia filocalică şi se făcea introducere în Ru­găciunea inimii sau Rugăciunea isihastă. Un rol important în această treabă 1-a avut un călugăr rus, Ioan, refugiat din cauza comunismului din Uniunea So­vietică şi care se aşezase la mănăstirea Cernica.

Trebuie să vă spun că această practică – a rugăciunii isihaste – de care eu, în comunicarea mea, am vorbit numai în treacăt – dacă nu este supravegheată şi controlată suficient de părintele duhov­nicesc poate să dea naştere unor acci­dente grave (de ordin spiritual, bineînţeles). Aşa încât nu ştim când şi dacă această binecuvântare s-a întrerupt. Dacă, poate, s-a întrerupt, ea a fost reluată, reînnoită prin acest călugăr rus, care a dat-bine­cuvântarea celor de la Antim şi care s-au angajat: printre ei părintele Benedict Ghiuş şi părintele Sofian Boghiu. Sunt primii pe care i-aş cita cu toată convingerea şi fără reţinere. Mai târziu s-a adăugat şi părintele Adrian Făgeţeanu. A fost un curent extraordinar, care, în fond, era una din expresiile duhovniceşti de reacţie împotriva comunismului ce se instala tot mai puternic în ţara noastră.

Trebuie să citez şi împrejurarea în care stăpânirea a început să fie alarmată, în 1957 părintele Andrei Scrima a reuşit să obţină permisiunea de a pleca în străinătate. La Paris s-a cunoscut cu marele teolog Olivier Clement, căruia i-a povestit ce se întâmplă. Şi Olivier Clement, aşa cum sunt occidentalii -naivi, în mare măsură – fără să intuiască primejdiile care ne pândeau pe noi, în interior, s-a apucat şi a scris o pagină întreagă în ziarul „La Réforme” despre această mişcare şi, dând nume, şi, mai mult decât atât, spunând că este o miş­care cu caracter anticomunist, cu preci­zarea că monahismul românesc din fi­losofic devine filocalic, a scris că, de fapt, ea constituie şi prefigurează o mişcare anticomunistă patronată de Patriarhul

Iustinian. Imaginaţi-vă că Securităţii nu i-a trebuit altceva decât să aibă acest articol de ziar şi să-i ia unul câte unul. Eu am fost luat pe altă linie decât Rugul Aprins, pentru că nu mă număram printre ei. Eu nu am fost mistic niciodată, fiind un călugăr de natură niţel mai haidu­cească, aşa încât aveam destulă decenţă ca să nu aspir la înălţimile la care erau ei. Sunt, însă, în cunoştinţă de cauză, pentru că am lucrat ani de zile în acelaşi birou, la biblioteca Patriarhiei, cu pă­rintele Andrei Scrima, care era unul dintre ei şi-mi povestea totul.

Vreau să adaug că părintele Daniel Sandu Tudor, care a patronat acest grup, a murit în închisoare, la Aiud. După ce stătusem în aceeaşi secţie, a 12-a TBC, a fost ridicat din ea şi, la scurt timp, am aflat că a murit în altă parte a închisorii. Ne-am adunat, apoi, câţiva. Eram diacon, nici măcar nu eram preot, şi i-am făcut, în şoaptă, slujba înmormântării, fără să-1 fi văzut şi fără să fi ştiut unde este în­gropat, pentru că nu se punea niciun fel de cruce şi nu se făcea nici un fel de mormânt. Singur mormântul părintelui Haralambie Vasilache, care a murit acolo, a fost identificat, cu mare greutate, da­torită unui semn reţinut de cineva, dintre cei care făceau îngropările. Daniel Sandu Tudor a scris acest acatist, la care s-a referit întrebarea, „Acatistul Rugului I Aprins”, care este de o mare frumuseţe şi de o mare profunzime.

– Cum se poate tălmăci versetul: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”?

Acest verset este una dintre cele mai frumoase alocuţiuni pe care le cunoaş­tem din Sfânta Evanghelie. Este vorba despre stăpânul unui serv, care vine la Iisus cu rugămintea de a-i vindeca sluga. Nu era iudeu. Mântuitorul îl întreabă: „Crezi tu că pot să fac eu asta?” Iar el spune: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Aceasta înseamnă că era conştient de ce spunea, deoarece el credea. Dacă nu ar fi crezut, nu s-a fi dus la Iisus. Trebuie, însă, să înţelegem că, în sine, credinţa omului nu este niciodată sufi­cientă în faţa lui Dumnezeu. Eu v-am vorbit de rugăciune, de puterea credinţei, dar să ştiţi un lucru: omeneşte, noi suntem limitaţi. întotdeauna între ceea ce putem noi să realizăm şi deplinătate rămâne un gol, iar acest gol este umplut de Dumnezeu. Acest act de a umple această diferenţă, pentru că trebuie neapărat să ajungi la plinire, se numeşte har.

Părintele Nicolae Steinhardt are o imagine care mi-a plăcut, într-o predică de-a lui, făcând o paralelă între cum se comportă diavolul şi cum se comportă Dumnezeu. Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăbliţa şi cu condeiul după tine şi te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot, ca să umple tăbliţa. Şi-o umple cu multă trudă, dar, până la urmă, vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca şi şterge tăbliţa. Dumnezeu se comportă ca un rege, care e foarte bogat, dar şi foarte generos. De aceea, în „Cred, Doamne, ajută necre­dinţei mele”, pe de o parte este vorba de expresia credinţei, iar, pe de altă parte, de expresia corectă a conştiinţei, căci credinţa ta de om nu este niciodată su­ficientă ca să umple măsura de sus şi numai Dumnezeu este Acela care ti-o umple. Când ajunge un om să Se minu­neze Dumnezeu de el, atunci se poate numi a fi un om adevărat.

– Există o expresie: „Iubeşte şi fă ce vrei”. Ar avea o asemenea valabilitate şi astăzi?

– Da. Cum să nu? Dacă ţi-ai însuşit virtutea iubirii, iubirea ca virtute teolo­gică, bineînţeles, fă ce vrei, pentru că, în virtutea iubirii, nu poţi să mai faci ceva rău. Aşa încât e valabilă mereu. Dar cât de greu putem să ajungem la această iubire desăvârşită…

– Este bine să ne izolăm de cei din jur nu numai în timpul rugăciunilor, ci şi în viaţa obişnuită?

– Nu. În timpul rugăciunii e permis, pentru a avea un mediu propice pentru concentrare. Rugăciunea presupune ne­apărat concentrare, iar concentrarea nu este o treabă simplă. Vă spun din expe­rienţă personală: chiar după ani înde­lungaţi mintea omului este foarte lucră­toare şi, în timpul rugăciunii, vin deseori gânduri care sunt străine de rugăciune. Rugăciunea presupune o mare putere de concentrare, iar concentrarea nu se poate obţine în preajma altora şi, cu atât mai puţin, în aglomeraţie. Sigur, te poţi ruga şi în tren, dacă închizi ochii şi dacă ceilalţi tac sau dorm. Dar în restul vieţii nu-i bine să te izolezi, pentru că omul singur este foarte aproape de omul rău, şi, mai cu seamă, nu este bine să te izolezi de oamenii buni. Dacă poţi, izolează-te de oamenii răi, dar nici de ei, căci s-ar putea să faci ceva bun pentru ei.

Omul este o fiinţă socială, sociabilă, iar Biserica este comunitară prin excelentă. În măsura în care eşti un membru al Bisericii eşti comunitar şi trebuie să trăieşti în comuniune cu alţii, pentru că, altfel, de păcătuit poţi să păcătuieşti şi singur, dar de mântuit nu te mântuieşti singur, ci numai împreună cu alţii şi numai cu ajutorul altora.

Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii, Mitropolitul Bartolomeu Anania

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here