De obicei ne imaginăm creativitatea din punct de vedere puer, cercetând-o cu idealism şi închipuiri măreţe despre realizări excepţionale. In acest sens, cea mai mare parte a muncii nu este creativă. Este obişnuită, repetitivă şi democratică.
Creativitatea înseamnă să transformi orice experienţă în ceva folositor sufletului.
Dar dacă e să punem în aplicare ideea noastră despre creativitate, aceasta nu ar trebui rezervată doar indivizilor excepţionali sau identificată cu strălucirea. În viaţa obişnuită, creativitatea înseamnă să transformi orice experienţă în ceva folositor sufletului. Uneori, cu inventivitate, putem da semnificaţie experienţei. Alteori, doar păstrând experienţa în memorie şi reflectând la ea, aceasta îşi va dezvălui în timp imaginaţia.
Creativitatea poate lua diferite forme. Poate fi uneori o criză de depresiune, care poate fi înţeleasă ca o perioadă deosebit de creativă. Gândurile mohorâte generează un stil caracteristic de conştientizare, şi din stările depresive pot decurge elemente importante care ţin de cultură sau personalitate. Jung spune că după o lungă perioadă de „dezorientare”, după cum o numea, a conceput (acest cuvânt ducându-ne cu gândul la Buna Vestire) a descoperit unele dintre ideile sale psihologice fundamentale.
„Trebuia să fii mai întâi un bun meseriaş. Acum avem doar talent. (…)”
Creativitatea îşi găseşte sufletul atunci când îşi îmbrăţişează ”umbra”. Acele momente din viaţa unui artist caracterizate prin blocaj, prin lipsa inspiraţiei reprezintă o parte bine cunoscută a procesului creator. Toată lumea, nu numai artiştii, trece prin acest proces de „evaporare” a ideilor. O mamă se bucură să-şi crească copiii timp de luni sau ani întregi. In fiecare zi gaseste câte o idee nouă pentru ei. Apoi, într-o zi, inspiraţia o părăseşte şi în locul acesteia apare o senzaţie de vid. Dacă am putea înţelege felul în care aceste „pete albe” reuşesc să facă parte din creativitatea noastră, poate că nu am exclude atât de repede acest aspect al muncii din modestele noastre vieţi.
Igor Stravinski, probabil cel mai mare compozitor al secolului nostru, era un muncitor harnic care îşi considera muzica mai puţin ca o expresie personală şi mai mult ca un obiect care trebuie lucrat şi căruia i se pot face inovaţii şi îmbunătăţiri. „Măiestria era mai apreciată pe vremea lui Bach decât în zilele noastre”, a spus el odată într-un interviu. „Trebuia să fii mai întâi un bun meseriaş. Acum avem doar talent. Nu avem acea capacitate de percepere a detaliului, îngroparea în măiestrie care năştea un mare muzician”. Se îndoia de faptul că artistul este pur şi simplu un canal al inspiraţiei. „Dacă s-ar întâmpla imposibilul”, a spus într-una din prelegerile sale la Universitatea Harvard, „şi lucrarea mi-ar fi dată într-o formă definitivă, aş fi stânjenit şi pus în încurcătură ca de o farsă”.
Nicolaus de Cusa a descris creativitatea umană ca pe o participare la actul lui Dumnezeu de creare a cosmosului.
Munca creatoare poate fi incitantă, inspiratoare, dar poate fi şi cotidiană, banală, plină de anxietăţi, frustrări, greşeli şi nereuşite. Poate fi îndeplinită de o persoană care nu are nimic din dorinţa avântatului Icar de a abandona umbrele labirintului în favoarea luminii strălucitoare a soarelui. Poate fi lipsită de narcisism şi concentrată pe acele probleme pe care lumea materială le dă oricui. Creativitatea înseamnă, înainte de toate, să trăieşti cu suflet. Singurul lucru pe care-l facem cu adevărat, în artă, cultură sau acasă, este sufletul.
Nicolaus de Cusa, iar mai târziu şi Coleridge, a descris creativitatea umană ca pe o participare la actul lui Dumnezeu de creare a cosmosului. Dumnezeu creează cosmosul, noi creăm „lumea umană”, dacă e să folosim cuvintele lui Nicolaus de Cusa. Ocupându-ne de treburile zilnice, întemeindu-ne familii, crescându-ne copiii, producând o cultură, suntem cu toţii creatori. Impărtăşindu-ne soarta cu atenţie şi grijă, ne bucurăm de un fel sufletesc de creativitate, care poate a reprezentat sau nu strălucirea operei marilor artişti.
Deci, munca fundamentală este o logodire cu sufletul, răspunzând la cerinţele sorţii şi respectând amănuntele vieţii, aşa cum se prezintă ea. Am putea ajunge la un punct în care munca externa şi opera sufletului sunt una şi aceeaşi, inseparabile. Atunci, satisfacţiile muncii noastre vor fi profunde şi îndelungate, neputând fi afectate nici de eşecuri şi nici de străfulgerările succesului.
”Îngrijirea sufletului”, Thomas Moore
Jurnal Spiritual
