Corpul trebuie pus în slujba gândului

0
140
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI
M-am gândit multă vreme cum am putea face ca ideile noastre să devină stările noastre de corp. Dar numai misticii cunosc tainele corpului şi imnurile prin care să-l însufleţească.

Ei singuri ştiu să-şi treacă voinţa în sânge. Cum aş voi să le fur arta lor de a pătimi! Mi-ar fi plăcut să îmbolnăvesc realitatea cu idei— şi atunci cel dintâi suferind aş fi fost eu însumi. De ce nu este întotdeauna adevărul o emoţie sau o patimă? Poate pentru că sunt prea multe reţineri în corpul nostru. Adevărul nu poate încă tulbura viaţa, pentru că viaţa e sălbatică; nu ascultă de nimeni. Ne-ar trebui o pregătire biologic anumită, ar trebui poate schimbat totul, de jos în sus, ca să putem face corpul să răspundă la toate chemările gândului.

corpul

Între timp, viaţa tulbură adevărul.

Tot ceea ce se referă la întâmplările propriu-zise de viaţă e nesigur şi neştiinţific. Un gânditor spunea odată: dacă morala n-ar privi pasiunile omeneşti şi viaţa noastră sufletească în genere, atunci ea ar putea fi tot atât de riguroasă şi sigură ca oricare ştiinţă deductivă. Şi adăuga: „iar dacă geometria s-ar opune atât de mult patimilor noastre pe cât o face morala, atunci am contesta-o şi viola-o şi pe ea tot atât de mult“. Că adevărul e incert din cauza vieţii şi viaţa, la rândul ei, nu poate deveni certă prin adevăr— iată un lucru pe care niciodată nu-l regretăm îndeajuns.

E comun tuturor oamenilor cu adâncă viaţă interioară idealul de a face spiritul să pătrundă în carne. E una din constantele voinţei de a fi om aceasta de a voi să dai semnificaţii materiei brute din tine. Şi într-adevăr, dacă spiritul nu reuşeşte să pătrundă în carne, dacă voinţa mea liberă nu se poate insera în biologie, dacă absurdităţile şi excesele omului nu pot deveni ereditate— atunci lucrurile nu servesc la nimic.

Căci la ce servesc lucrurile?

La ce servesc arborii din faţa noastră şi întinsurile şi apele, atâta vreme cât nu le organizăm? Ele sunt tot atâtea obstacole pentru noi, sunt zidurile grele şi înalte ale lumii. Dar cât de uşoare devin toate când inima și se deschide şi crezi, de pildă, în Dumnezeu şi-l vezi peste tot în lume… Nu, lumea nu e grea. Numai, noi nu ştim întotdeauna ce să facem cu dânsa.

Cum am putut ajunge să fim străini de corpul nostru?

Să gândim una şi să ne fie foame de altceva? Ci corpul trebuie pus şi el în slujba gândului; trebuie să fie copilul lui, făptură după chipul şi asemănarea lui. Dar pentru aceasta e poate nevoie de o nouă definiţie a ideii de experienţă. Nu-mi dau seama prin ce neînţelegere poate fi calificat drept experienţă de viaţă un cerc de întâmplări adunate din toate colţurile lumii, răsărite în drumul nostru către lucruri şi căzute deodată aici, în zonele noastre felurite de viaţă. Oamenii cred că experienţa e număr de fapte şi că se măsoară cu anii.

Dar anii sunt proşti şi întâmplaţi; iar numai neîntâmplarea poate da un răspuns întrebărilor noastre. De ace ea trebuie să organizăm experienţa vieţii. Trebuie să creăm artificial, am mai spus-o, ca într-un laborator. Să facem din viaţă un laborator unde să experimentăm deliberat ipotezele noastre. Iată de ce, de-a lungul acestor rânduri, am gândit tot timpul o ipoteză a cărei experimentare o încercam. Era ipoteza că ideile nu au o singură dimensiune, ci mai multe.

Ele nu trăiesc numai în planul logic, dar răspund întregului nostru sufletesc

Sunt şi necesitate de adevăr, dar şi emoţie; sunt schemă şi bucurie. Ideea nu este lineară, sau atunci, este prin greşeală. Am încercat aici să desfacem braţele unui unghi prea multă vreme lipite unul de altul; am transformat o falsă linie într-o cuprindere, pe un nou plan, a vieţii. Şi totuşi simt acum, la capăt, că viaţa nu se lasă cuprinsă. Trebuie să încerci o dată, trebuie să încerci de două ori.

Peste tot în tine sunt rezistenţe, peste tot empiria te întârzie. Nu e nimic de făcut, decât să iei truda de la capăt. De câte ori? Nu, nu putem muri aşa. Trebuie să trecem cuiva adevărul nostru, ceea ce a fost bun şi drept în noi. Altfel nici noi n-am servit la nimic. Trebuie să prelungim modul nostru de a fi, voinţa noastră de a fi. Ce curioasă e această necesitate de a te prelungi în toate, în carne ca şi în spirit; de a prelungi până şi logicul!

Dar prelungim logicul prin carne, prin corpul nostru, deci ne contrazicem.

Ieşim din cercul actelor pure ale geometrizării şi ideaţiei, pătrundem în cercul actelor vitale, pentru a putea reface altă dată viaţa pură pe care o voisem. Ieşim — pentru a cădea astfel în păcat. E un păcat lucid, voluntar, calculat, dar este o ieşire din legile jocului nostru, deci e încă păcat.

Căci păcatul e activitate, e non-geometrie.

Dar acum s-a sfârşit. Trebuie să te pleci. Trebuie să refaci viaţa cu desăvârşire, de la biologie în sus. Trebuie să pui calculul tău cât mai adânc în detrimentul firii, aşa ca nimic din omul care se va naşte să nu mai fie reţinere. Tu ai avut prea multe reţineri— e adevărat. De aceea viaţa ta n-a fost cu putinţă. Dar celălalt va fi liber, căci va găsi peste tot — în porniri, în instincte, în fire — armonii. Aşa te-aş fi voit pe tine. Dar elaborările tale erau prea târzii. Veneau după ce biologia îşi sfârşise conspiraţia. Nu e nimic, acum începi din nou. Şi iată istoria care se reface, neobosita istorie a sensului unic.

Mathesis sau Bucuriile simple, Constantin Noica

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here