Copilul din noi

Zilnic folosim fraze care sunt îndreptate, într-un mod subtil, împotriva copilului: „Sunt foarte imatur”, va spune cineva autocritic despre faptul că într-o anumită situaţie a dat expresia unui sentiment primitiv. Dacă poţi face o asemenea afirmaţie fără ca aceasta să fie o critică la adresa copilului, doar ca o simplă enunţare a faptelor, atunci poate fi vorba de o descriere precisă a mitului trăit în acel moment. „Sunt imatur. Imaturitatea face parte din natura mea”, spune copilul din noi. Însă adeseori o asemenea afirmaţie înseamnă: „Nu mă simt în largul meu atunci când am această senzaţie subită, nedorită, de imaturitate. Vreau să cresc”.

„Incă nu ştiu cine voi fi atunci când mă voi maturiza”.

Sau am putea spune: „Asta-i o problemă veche, întoarcerea la copilărie”. Din nou ne gândim la copilărie ca la o stare care trebuie depăşită. Aceasta este cauza tuturor necazurilor din prezent. Dacă ar fi fost altfel ! Dar această respingere a copilului este o altă modalitate de a te respinge pe tine însuţi; de a-ţi lăsa sufletul de izbelişte. Acel copil care este veşnic prezent în gândurile şi visele noastre poate fi plin de slăbiciuni şi defecte, dar asta este chiar ceea ce suntem noi. Suntem cine suntem datorită eşecurilor cât şi, în egală măsură, forţei noastre. Pe lângă asta, gândul că problemele vieţii de adult ne duc înapoi în copilărie menţine legătura cu acel copil puternic în mod divin şi cu inferioritatea sa fertilă. Să ţinem minte: sufletul apare cel mai uşor chiar în acele locuri în care ne simţim inferiori.

Uneori poţi auzi adulţi la treizeci sau patruzeci de ani spunând veseli: „încă nu ştiu cine voi fi atunci când mă voi maturiza”. Cu oricâtă nonşalanţă ar fi enunţat acest sentiment comun, în el se simte complexul de inferioritate. Ce-i în neregulă cu mine? Ar trebui să fiu deja un om plin de succes. Ar trebui să fac o grămadă de bani.

Ar trebui să fiu un om aşezat.

Dar, în ciuda acestor dorinţe, sentimentul că eşti un copil încă nepregătit pentru succes şi stabilitate socială şi emoţională este puternic. Dacă reuşim să ne dăm singuri seama de acest lucru, aceasta este un bun moment în care sufletului i se poate acorda o îngrijire atentă. Poartă un ton melancolic – care este un semnal al sufletului ce reflectă la soarta sa şi-şi pune întrebări asupra viitorului care îi este hărăzit. Este o deschidere potenţială către imaginaţie, şi, într-o oarecare măsură, aceasta este puterea copilului. Fragilitatea şi stângăciile copilului reprezintă un „sesam deschide-te” către viitor şi către adevărata desfăşurare a potenţialului său.

Nu dorim altceva decât să facem din copilul nostru o altă piesă de bază în maşinăria societăţii.

Deoarece prezenţa sufletului copilului, cu toată ignoranţa şi stângăcia lui, generează atât de mult disconfort, suntem tentaţi să negăm copilul din noi sau încercăm să îl ascundem de privirile celorlalţi. Dar astfel de forţe represive nu au alt efect decât să facă mult mai dificilă relaţia noastră cu copilul. Cu cât ne străduim mai mult să ne ascundem ignoranţa, cu atât ea va fi mai vizibilă. Cu cât încercăm mai mult să ne purtăm cu răceală în relaţiile cu semenii noştri, chiar dacă suntem politicosi, cu atât va fi mai evident faptul că suntem lipsiţi de experienţă şi nesiguri pe propria persoană. Cu cât încercăm să părem mai maturi, cu atât vom trăda faptul că, de fapt, nu suntem altceva decât nişte copii.

Educaţia nu este altceva decât o transformare.

Dacă am reuşi să apreciem la adevărata lui valoare copilul arhetipal pe care îl simţim în noi, bănuiesc că am putea avea o relaţie mai deschisă. Am reuşi să-i apreciem la adevărata lor valoare pe copiii propriu-zişi. De exemplu, una din eternele întrebări referitoare la copii este: Cum ar trebui să-i educăm?  Vrem să facem din copil cel mai bun adult posibil;  nu în sensul pe care îl dădeau vechii greci – acela de virtute şi înţelepciune. Nu dorim altceva decât să facem din copilul nostru o altă piesă de bază în maşinăria societăţii. Dar în cazul tuturor acestor „posibilităţi” pe care le oferim copilului, sufletul este neglijat – în special sufletul său. Dorim să pregătim ego-ul în vederea luptei pentru supravieţuire, dar nu ţinem cont de necesităţile sufletului.

Educaţia nu este altceva decât o transformare. Părem să înţelegem asta ca pe o desprindere din copilărie; poate că ar trebui s-o considerăm mai degrabă ca fiind o scoatere la iveală a înţelepciunii şi a talentelor copilăriei. După cum spunea cu ani în urmă A.S. Neal: „Copilul are talent şi inteligenţă, putem fi siguri de asta”. Considerăm copilul tabula rasa din punct de vedere intelectual. Credem ca mintea lui e o tablă goală, dar copilul poate că ştie mai mult decât bănuim noi. Înţelepciunea copilului este diferită de cea a adultului, dar îşi are locul ei.

”Îngrijirea sufletului”, Thomas Moore