În acelaşi timp, sunt un maniac digital.
Intru în sevraje paradoxale atunci când nu am telefolaptopul cu mine şi când aceste animale moderne nu sunt hrănite de jarul Intemetului. Duc nostalgia vremurilor liniştite de odinioară, dar mă aliniez şi mă alienez în demenţa celor de acum, pentru că nu am unde să-mi leg un hamac de doi pomi şi să privesc stelele cu creierii limpezi. Trăiesc din pixeli şi îi detest în acelaşi timp, visând la o perioadă a vieţii în care să mă retrag pe o plajă pustie, într-o casă cu vânt şi mult albastru, unde să scriu cărţi pe bandă rulantă, manuscrise descifrabile, pe care să le găsească cine ştie ce surferi curioşi şi să le tipărească în limbi neştiute.
Sunt un copil analog, crescut pe asfalt desenat în pasteluri şi transformat în adult digital, cu inimă ce-şi măsoară beat-urile în megabiţi.
O struţocămilă prinsă între epoci, care a învăţat cândva să bată la o maşină de scris de pe timpul lui Hitler şi care acum scrie aceste rânduri undeva între Marrakesh şi Casablanca, tastând de zor pe un iPhone, fiindcă trebuie să-şi predea articolul în numai câteva ore, iar timpul nu are răbdare nici măcar cu pasiunea pentru călătorii. Şi mă întreb, privind pe geamul autocarului la o grădină cu palmieri: dacă m-aş teleporta în timp, în urmă cu 20 de ani, oare ce s-ar fi întâmplat cu deadline-ul meu?
Ne-au înghesuit pe toţi pe o autostradă one way, pe care viteza minimă de rulare e din ce în ce mai mare.
Suntem deja în cutia cu maimuţe a viitorului şi nici măcar Jules Verne, baba Vanga şi Nostradamus laolaltă n-ar fi putut prezice cât de periculos ne vom încadra pe sensurile autodistrugerii, altfel frumos placate cu aurul cunoaşterii. Dacă intri pe pagina Boston Dynamics şi le vezi prototipurile de roboţi dai cu pălăria de podea, după care faci un atac de panică.
Dacă te gândeşti ce lucruri deloc minunate se pot face cu o dronă, îţi ies eczeme numai la auzul cuvântului.
În curând, la naştere, copiii nu se vor mai pune la clasicul sân al mamei, ci se vor conecta la încărcătoare primordiale, care vor vărsa rapid în ei terrabiţi de informaţii, ca să nu mai piardă anii ce urmează.
Ei vor fi adevăraţii nativi digitali The Originals. Aveţi puţintică răbdare.
Am trecut prin sate de berberi care-şi duc zilele într-o existenţă colţuroasă, printre pietrele şi caprele Munţilor Atlas.
Copiii se jucau pe râpe sterpe, ascunzându-se prin grote sau dând cu piciorul în mingi jerpelite. Ochii lor nu au văzut tablete sau telefoane mobile. Mâinile lor nu au construit case fanteziste şi pixelate în Minecraft. Urechile lor nu au auzit de YouTube. Nu ştiu dacă erau fericiţi. Fericirea e un termen atât de relativ, încât nu se poate încadra într-o colivie, de orice fel.
În mod cert însă, nu erau digitali iar „handicapul” acesta te făcea să te întrebi care va fi rolul lor în lumea Science fiction a viitorului apropiat?
Şi gândul sinucigaş m-a purtat către copiii săraci din România defavorizată, înlocuind pietrele cu ciulinii Bărăganului şi caprele cu câinii turbaţi care n-au visat niciodată la covrigi în coadă. De-acum înainte, copiii analogi ai lumii vor pierde din start orice meci în faţa copiilor digitali. Pentru că un 9 cu pixul nu poate fi mai valoros ca un infinit la imprimantele 3D decât, poate, în visurile inutile despre lumile de odinioară.
Eduard Țone, în Sinteza nr. 52, mai – iunie 2018
Alte articole puteți găsi aici.
