Copiii au ajuns principalele victime ale stilului nostru de viață

0
102

news_img_124597_90286Abuzurile comise asupra copiilor se soldează cu nopți bântuite de coșmaruri, țipete de groază, lacrimi înăbușite, individualități reprimate și frânte. De câte ori aud despre asemenea situații, și aud foarte des, mă gândesc imediat la băieții mei, Alexandru și Iulian. Ideea că un copil poate suferi o agresiune fizică sau psihică ne provoacă nu numai disconfort, ci și mânie. Este de neînchipuit cât au de îndurat unii oameni! Dintre toate realitățile nefericite din lumea în care trăim, abuzurile asupra copiilor sunt cele mai teribile.

Într-un fel sau altul fiecăruia dintre noi îi este furată demnitatea originală în contextul unui așa-zis ”joc al puterii”, dar acest fapt se exercită mult mai adânc și mai traumatizant asupra copiilor noștri de la o vârstă foarte fragedă. În mod frecvent, mass-media actuală, școala și familia, îi încurajează pe copii să aibă o încredere exagerată în ei înșiși, până la stadiul de agresivitate. Desigur, trăim într-o lume în care lupta pentru supraviețuire este inevitabilă, în care e nevoie de o anumită cruzime pentru a ne feri de primejdii. Numai că, în cazul abuzurilor asupra copiilor, departe de a se reduce la cele fizice, agresiunile au numeroase forme pe care le ignorăm, de obicei, sau, mai grav, de care ne putem face vinovați chiar noi înșine, uneori: umilirea copiilor prin atitudini sau cuvinte sarcastice, recurgerea la invective verbale, comportări brutale, indiferența, abuzurile emoționale sunt și ele tot abuzuri. De asemenea, să nu-i uităm pe copiii care sunt exploatați pretutindeni în lume, fiind obligați să muncească sau să se prostitueze pentru a satisface lăcomia sau plăcerile unor indivizi depravați.

Modul abuziv în care înțelegem să ne exercităm puterea, autoritatea și dreptul de proprietate sau stăpânire constituie un păcat fundamental care-și are rădăcinile în orgoliu. A face abuz atât de libertatea personală, cât și de cea a semenilor noștrii, a nu respecta libertatea fiecărei făpturi create de Dumnezeu – iată un alt păcat major de care va trebui să dăm seama în fața Lui. Aceste păcate ne determină să tratăm oamenii ca pe simple obiecte. Abuzul asupra copiilor este un exemplu grăitor al unei atari conduite nefericite. Copiii au ajuns principalele victime ale stilului nostru de viață.

Pe căi directe sau indirecte, pedagogia puterii și a simțului de proprietate promovează ideea că pedepsele corporale sunt benefice și necesare în procesul instructivo-educativ și că, prin ele, îi vom învăța pe copii să-și respecte părinții și să-i asculte. Tolerarea violențelor comise asupra femeilor și copiilor face parte dintr-o tradiție profană străveche, care predomină în foarte multe zone geografice. Mai mult, această practică eronată este ”legitimată” prin citate extrase din textele scripturistice și patristice. Adepții ei recurg la tactici de intimidare a celor ce sunt dependenți de ei pe plan spiritual. Doctrina neortodoxă a ”păcatului originar” constituie principala sursă de justificare a multor practici pedagogice care se caracterizează prin cruzime și represiune, apreciindu-se că-i absolut necesar ca voința copiilor să fie ”înfrântă”pentru a-i învăța cum ”se cuvine” să se comporte. Orice manifestare de protest sau îndârjire din partea copilului, rezultată din aplicarea unor astfel de practici ”educaționale”, e interpretată ca un indiciu al necesității de a se recurge la sancțiuni suplimentare. Asemenea abuzuri deformează și mutilează voința umană, consecințele fiind deosebit de grave: copilul (sau copilul devenit adult) ajunge să fie sau complet indiferent sau teribil de irașcibil și agresiv. Semnificația doctrinei păcatului strămoșesc e greșit interpretată drept o dovadă a faptului că toți copiii ”sunt răi din naștere”. Să ne gândim, spre pildă, la felul în care interpretăm de cele mai multe ori din necunoscutul verset 6 din Psalmul 50: ”Iată, întru fără de legi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea ”. În loc să se explice sensul corect al acestui verset, și anume, că ne naștem într-o lume în care predomină păcatele și abuzurile de tot felul, se susține că este vorba despre mărturia certă și incontestabilă a faptului că ne-am născut ”răi și păcătoși”.

Abuzurile și agresiunile nu-i privesc numai pe cei care le suferă în mod direct – ele se răsfrâng și asupra noastră, a celorlalți oameni. Orice martor al unui act de violență devine el însuși o victimă care se deprinde să ignore actele de violență, să fie întru totul nepăsător sau să se considere neputincios în fața lor. De multe ori, agresorii pretind ”că-i fac un bine”; deși sunt complet surzi și insensibili față de adevăratele nevoi ale celor pe care-i chinuiesc, oamenii cei mai violenți pretind cu cinism că ei ”știu ce le este de folos” victimelor lor.

În general, în viața de familie se presupune că părinții au drept de proprietate asupra copiilor lor: ”Este copilul meu și fac ce vreau cu el; îl cresc cum îmi place mie” – bineînțeles, toate acestea ”pentru binele” copilului, chipurile! Majoritatea copiilor, în loc să fie ajutați să se maturizeze și să-și stabilească anumite limite, suportă consecințele nefaste ale violării personalității lor; ei sunt rareori încurajați să-și susțină opiniile sau să-și exprime dezacordul în mod liber și neinhibat – fiind constrânși, de obicei, să consimtă la orice li se spune sau la tot ce li se sugerează să facă, adică să se supună adulților.

Să nu profităm niciodată, în nicio împrejurare de vulnerabilitatea copiilor! Relațiile dintre părinți și copii sunt o reflectare a relației dintre Dumnezeu și oameni. Dumnezeu nu ne constrânge niciodată; El nu ne impune un anumit cod de comportare – nici măcar atunci când Îl respingem. Cu toate că este Creatorul lumii și Ziditorul nostru, El nu face niciodată abuz de autoritatea Lui. Ca și adulții, copiii sunt chipul dumnezeului nostru viu și iubitor – prin urmare, ei sunt peste măsură de prețioși în ochii Săi: ” A unora ca aceștia este Împărăția Cerurilor” ( Matei 19, 14; Marcu 10, 14). Copiii nu sunt posesiuni ale părinților, ei sunt posesorii Împărăției Cerești.

Fie că suntem preoți sau părinți, datoria noastră este să-i ascultăm pe copiii care-au devenit victime ale violenței și să-i ocrotim, ținând seama de calitatea lor de făpturi ale lui Dumnezeu. Pentru majoritatea oamenilor, singurele metode de apărare în fața teribilelor suferințe provocate de abuzurile comise asupra copiilor sunt negarea, tăinuirea sau reprimarea adevărului. De multe ori, victimele abuzurilor consideră că agresiunile au avut loc din cauza lor. Deoarece abuzul și puternicul sentiment de rușine care rezultă din el distrug încrederea victimei în sine însuși și în propria valoare, copiii care au suferit agresiuni se vor maturiza foarte greu, simțindu-se mereu dezorientați, neajutorați și ineficienți.

Copiii care au suferit abuzuri se simt foarte singuri și izolați în suferința și nefericirea lor. Alienați de familie, de lume, de ei înșiși, ei simt că nu-și pot împărtăși durerea nimănui. Faptul că au fost tradați de cei pe care îi iubesc le agravează alienarea atât de mult încât ajung să se depărteze complet de cei din jur și să se închidă în ei înșiși.

Câteodată, cei ce au menirea să sprijine și să consilieze sunt preocupați mai mult de propriile dificultăți decât de suferințele celor pe care pretind că îi ajută. Această afirmație poate fi extinsă și asupra artei de a fi părinte, care ar trebui să constea în crearea condițiilor optime necesare maturizării copiilor. Misiunea fundamentală a unui părinte este de a fi alături de copiii săi, de a le stimula creativitatea și de a le înlesni maturizarea; din nefericire, însă, părinții se așteaptă ca aceștia să fie la dispoziția lor și să facă tot ceea ce le cer ei, fără să se gândească la prioritățile copiilor. Pe de altă parte, mă întreb, sincer îngrijorat, în ce măsură terapia sau învățăturile oferite de povățuitorii spirituali le sunt de folos celor care au fost traumatizați într-un fel sau altul? Nu cumva tratează ele traumele povățuitorului? Aceasta ar fi o formă de manipulare foarte subtilă care ar duce la consecințe extrem de negative.

Dacă îi iubim cu adevărat pe oameni, atunci mai întâi să-i ascultăm și să încercăm să înțelegem ce simt ei, prin ce fel de experiențe trec, indiferent de cât de dureroase sau tulburătoare ar fi aceste experiențe. Și durerea e o cale importantă de a se maturiza. Să pătrundem în lumea lor rănită cu harul și delicatețea Duhului Sfânt.

Aceata este semnificația deplină a iubirii, așa cum a fost ea revelată în Iisus Hristos. Dragostea nu e doar o emoție, ea este și o mare responsabilitate.

Dumnezeu, Cel ce ne-a creat, ne-a poruncit să avem grijă unul de celălalt și de întreaga creație ( Facerea 1, 28 ). În toate împrejurările vieții noastre, avem libertatea de-a alege între a-L asculta sau nu pe Dumnezeu, a împlini sau nu voia Lui. Putem folosi darurile și puterile cu care-am fost înzestrați pentru a face binele sau pentru a face răul. Vinul pe care unii oameni îl beau pentru a se destinde poate duce la comportări abuzive – dar tot vinul poate fi folosit pentru a ne Împărtăși cu Dumnezeu și cu lumea pe care a creat-o El. Alegerea depinde de noi ( I Ioan 4, 7-21).

Și victimele abuzurilor au de ales între a adopta o atitudine identică cu cea a detracaților care le-au provocat suferința și a-și transforma durerea lor în energie și voința de a se purifica, eliberându-se de trauma suferită. Preoții au și ei de ales între a accepta victimile în starea lor nefericită, privindu-i ca pe niște făpturi ale lui Dumnezeu pe care El îi iubește, indiferent de condiția în care se află, și a se considera pe ei înșiși așezați într-o poziție de superioritate față de ceilalți oameni, care-i îndreptățește să-i considere pe ceilalți mai prejos decât ei. După părerea mea, rolul preotului este, pur și simplu, acela de-a păși alături de oameni și ai sprijini în demersurile lor, oricât de lente ar fi acestea; fiecare persoană își are ritmurile sale lăuntrice. Oamenii traumatizați au o nevoie acută de acceptare și recunoaștere și afirmare a valorii lor umane sacre.

Deoarece unele victime ale abuzurilor nu sunt capabile să simtă prezența tămăduitoare a lui Dumnezeu, e de datoria noastră să-i ajutăm să o descopere în atitudinea și conduita noastră. Pentru aceste victime reacția noastră este absolut crucială. O ameliorare cât de mică a stărilor de spirit, un pas cât de mic făcut spre sufletul lor, vor fi cu certitudine binefăcătoare, contribuind la vindecarea rănilor lor, așa cum a fost pentru femeia cu scurgerea de sânge care s-a atins de haina lui Iisus faptul că El nu a respins-o, ci, oprindu-se din mers, a cerut amănunte despre suferința ei și, tămăduind-o, i-a întărit credința în Dumnezeu (cf. Marcu 5, 27-34).

”Îndrumări duhovniceşti”, Editura Cartea Ortodoxa, București 2006,

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here