Cum trebuie să se desfăşoare o convorbire telefonică?

Au trecut aproape 120 de ani de când Alexander Graham Bell (1847-1922) a construit primul telefon. (1876). Azi, existenţa noastră este de neconceput fără telefon.

Buna educaţie este necesară şi când vorbim la telefon.

Aceasta înseamnă că telecomunicaţiile ocupă un loc primordial în afaceri, în relaţiile noastre familiale, amicale, sociale. Nici unul din noi, nu ne gândim că acest aparat nu este o invenţie minunată. Dar nu trebuie ca tehnica modernă şi confortul oferit de ea să ne facă să ne uităm statutul de oameni bine crescuţi.

Buna educaţie este necesară şi când vorbim la telefon, chiar dacă este vorba despre cea mai nesemnificativă conversaţie. Când sună telefonul, răspundem cel mai târziu după cel de-al cincilea apel. De asemenea, când chemăm pe cineva, nu vom lăsa aparatul să sune mai mult de cinci ori decât în cazuri speciale.

Modul în care începe o conversaţie telefonică diferă de la o ţară  la ţară şi se înscrie într-un adevărat „cod”. De pildă în Germania, Franţa, Anglia, în momentul ridicării receptorului, cel solicitat îşi spune automat numele şi aşteaptă un răspuns. Cel care a sunat îşi declină numele şi el. La noi, s-a stabilit regula ca cel care sună să se prezinte, după ce, obligatoriu, a spus „Buna ziua!”, „Buna seara” sau „Mă scuzaţi ca va deranjez, sunt Maria Ionescu, pot să vorbesc cu…”. Dacă este o conversaţie pe teme de serviciu, nu ne vom spune numai numele, ci şi profesia „Sunt inginerul Dan Ionescu şi aş dori să vorbesc cu …”. Să evităm deci situaţia extrem de neplăcută ca, nedeclinându-ne identitatea de la început, să fim chestionaţi „Dar cine întreabă? Să vad dacă este”.

Expresia „Alo!” trebuie să fie urmată de numele persoanei care telefonează.

Chiar dacă persoana pe care o căutăm lipseşte, nu vom scăpa de sentimentul penibil că aceasta ne evită. Expresia „Alo!” trebuie să fie urmată de numele persoanei care telefonează.  Regula generală este ca cel care a sunat să pună capăt discuţiei, în afara cazului în care interlocutorul sau are motive serioase s-o facă. Nu există decât puţine excepţii de la obligaţia de a saluta: apelurile de urgenţă: pompieri sau salvare.

În viaţă de zi cu zi, ne confruntam cu situaţii în care nu este nevoie să ne recomandăm: convorbirile cu membrii familiei sau cu prietenii apropiaţi care ne recunosc după voce. De asemenea, nu este cazul se ne spunem numele când cerem o informaţie la un oficiu telefonic, la centrala unei instituţii, la bancă, gară, aeroport.

Cum procedăm când avem pe cineva în vizită şi sună telefonul?

Dacă sunt scurte comunicări, le primim liniştiţi şi dăm relaţiile cerute, fără să fim nepoliticoşi. Ne cerem apoi scuze faţă de musafiri, ca şi faţă de cel care ne-a sunat. Este inadmisibil să purtăm o lungă conversaţie telefonică de faţă cu persoane străine. Vom spune interlocutorului nostru care este situaţia  şi vom amâna convorbirea.

Când trebuie să telefonăm?

Nu există o regulă generală, dar trebuie să avem grijă să n-o facem nici prea devreme, dimineaţa, nici prea târziu, seara. În principiu, este bine să cunoaştem programul de viaţă al prietenilor noştri, şi să-l respectam, nederanjându-i. Cine ţine să aibă linişte, să studieze sau să se odihnească, îşi ia măsuri de precauţie: va închide telefonul. Robotul telefonic ne scoate din impas dacă avem de primit mesaje importante sau dacă vrem să ştim cine ne-a căutat între timp.

Ce facem când nu ne răspunde la telefon persoana pe care o căutăm, ci altcineva?

Bunul simţ ne obligă să-i adresăm câteva cuvinte interlocutorului nostru, mai ales dacă îl cunoaştem. Pe scurt, îl salutăm, spunem cine suntem şi ce vrem, ne cerem scuze că-l deranjăm, apoi îi mulţumim pentru informaţiile pe care ni le dă. Pledăm aici pentru bunele maniere.

Dacă, din întâmplare, am greşit un număr de telefon, trebuie să ne cerem scuze.

Codul bunelor maniere, Aurelia Marinescu