Convertibilitatea suferinţei

0
63

Convertibilitatea suferinţei (Conferinţă susţinută la Sorbona IV, Paris, 1993; repetată la Amsterdam, Budapesta, Guadalajara)

Pe vremea aceea, când un pictor era arestat, i se permitea să ia cu el în închisoare pensulele şi vopselele. Astfel, în ziua când fu aruncat în celula întunecată din turn, primul gând al eroului acestei povestiri fu să picteze pe zid o fereastră deschisă prin care se vedea cerul strălucitor de albastru.
În dimineaţa următoare, când veni să-i aducă bucata de pâine şi cana de apă, temnicerul se poticni orbit de lumina care pătrundea prin fereastra pictată şi trebui să închidă ochii.
— Ce se întâmplă aici? urlă el repezindu-se să închidă fereastra; dar se lovi cu fruntea de zid.

— Am deschis pur şi simplu o fereastră, răspunse liniştit pictorul.

Era mult prea întuneric aici.
— Ha! ha! ha! râse temnicerul, furios că se lăsase înşelat.
Şi repetă batjocoritor:
— Ai deschis o fereastră. Dar, nenorocitule, n-ai făcut decât să pictezi una! Nu e o fereastră adevărată. Numai tu îţi închipui că este.
Pictorul îi răspunse calm:
— Am vrut să luminez această celulă şi am luminat-o. Prin fereastra mea se zăreşte cerul. Iar lumina lui v-a obligat să închideţi ochii.

De data asta temnicerul se înfurie.

— Crezi că poţi să-ţi baţi joc de mine? Acest turn nu are ferestre. Cine intră aici nu mai vede lumina zilei.
— Şi totuşi lumina intră în celulă prin fereastra deschisă, răspunse pictorul.
— Nu mai spune, râse temnicerul. Atunci de ce nu evadezi? M-ai convinge şi pe mine că e vorba de o fereastră adevărată.
Pictorul îl privi serios, păşi înspre zid şi se aruncă pe fereastră.
— Stai! ţipă temnicerul înspăimântat, repezindu-se să-l prindă, dar se ciocni din nou de zid. Alarmă! A evadat! începu să urle, în timp ce prin fereastra deschisă se auzea trupul pictorului căzând prin aer şi zdrobindu-se de stâncile de la picioarele turnului.

Am ţinut să încep prin a vă citi această pagină pe care am scris-o în urmă cu şase, şapte ani, pentru că ea cuprinde, simbolic, elementele esenţiale ale lumii în care am trăit până nu demult: închisoarea şi personajele ei principale (temnicerul şi prizonierul), precum şi tema evadării, tratată în unica manieră posibilă, prin absurd.

Aceasta a fost singura soluţie prin care noi, românii, am reuşit să părăsim lumea în care am trăit ultimii 50 de ani. Desigur, „am reuşit să părăsim“ nu este formula cea mai corectă, e prea netă, prea tranşantă din punct de vedere gramatical faţă de tot ce ni s-a întâmplat. Dacă textul pe care vi l-am citit n-ar fi fost un poem, ci un roman, n-ar mai fi fost vorba de un singur prizonier, ci de peste 20 de milioane, dintre care foarte puţini ar fi reacţionat precum pictorul din Fereastra deschisă. Cei mai mulţi nici n-ar fi visat că-i posibil să picteze o fereastră sau, dacă ar fi creat-o în vis, n-ar fi avut curajul să creadă în realitatea ei.

De altfel, în ceea ce priveşte temnicerul, pentru el tot ceea ce exista în afara zidurilor închisorii era ostil şi ameninţător, iar el era primul care ştia că puterea lui nu putea să existe decât atâta timp cât exista instinctul de conservare al celorlalţi.

Iată de ce el a încercat – şi chiar a reuşit – să creeze, pentru uzul său personal, prizonierul ideal, omul de tip nou, căruia, extirpându-i-se cu grijă memoria, ruşinea si credinţa, nu i-a fost lăsat decât instinctul de conservare, neînstare să conserve în ultimă instanţă decât frica. Acest prizonier ideal nu este prizonier doar al zidurilor şi al temnicerilor, ci, în egală măsură, al propriilor sale structuri mentale şi spirituale, bazate pe concluzia, genetic transmisă, că supunerea este o formă de înţelepciune şi înţelepciunea o formă de oportunism. Iată de ce adevăratul sfârşit al închisorii nu va fi clipa simbolică a sacrificiului care a făcut posibilă deschiderea ferestrei, ci momentul – încă îndepărtat în viitor – când vor dispărea nu numai zidurile, ci şi reflexele lor din conştiinţele celor care le-am fost, în egală măsură, constructori şi victime.

Până atunci nu ne rămâne decât să contemplăm vastele întinderi dintre Berlin şi Ural, dintre Ural şi Oceanul Pacific, unde o treime din populaţia globului se trezeşte cu uimire şi violenţă, tulburată de spasmele trezirii sau de convulsiile ultimelor coşmaruri, asemenea unui bloc de gheaţă care, topindu-se brusc, revarsă peste lume valurile tulburi din care uitase că s-a format.

Şi – pentru a trage ultimele concluzii ale parabolei luate ca punct de pornire: este evident că până acum temnicerii sunt cei ce au creat cele mai multe probleme, dar la fel de evident mi se pare că, în acest început de lume, foştii prizonieri obişnuiţi cu celulele lor vor pune probleme şi mai greu de rezolvat.
Ne întoarcem din cea mai mare dintre iluziile istoriei şi tot ce putem spune despre drumul pe care vrem să pornim este că se va îndrepta cu siguranţă în direcţia opusă. Mă îndoiesc că cineva ar putea preciza mai mult decât atât. Pentru că la celălalt capăt ni se pare că zărim lumea pe care o căutăm, dar este prea departe pentru a o putea distinge cu adevărat şi, deci, pentru a putea fi siguri că este cea la care voiam să ajungem.

O pânză de Rubens, intitulată Seneca sinucigându-se în baie, înfăţişează un bătrân cu picioarele într-un lighean.

La început eşti descumpănit, titlul ţi se pare greşit, abia apoi realizezi că această pânză nu reprezintă pur şi simplu moartea filozofului roman, ci mult mai mult decât atât: ideea pe care un european din secolul al XVII-lea şi-o făcea despre noţiunea de baie. Nu ştiu dacă ideea pe care un european din Est şi-a făcut-o, de-a lungul deceniilor de socialism, despre societatea de consum este mult mai exactă. Această societate ne-a fost interzisă prea lung timp şi prea lung timp am visat-o ca să n-o fi înfrumuseţat nepermis, ca imaginea noastră despre ea să corespundă decât iluziile noastre despre ceea ce vedem.

Ne întoarcem din cea mai mare iluzie a istoriei.

Nu ne rămâne decât să devenim realişti. Iar realismul constă pe de-o parte în economia de piaţă, iar pe de alta în democraţia parlamentară. Nimeni nu pretinde, nici de una, nici de alta, că reprezintă soluţii perfecte, dar nimeni nu poate oferi mecanisme mai funcţionale. În plus, ele prezintă avantajul unor criterii obiective, în timp ce societatea din care încercăm să ieşim era profund subiectivă, o societate, o lume în care o ideologie – sau pur şi simplu voinţa cuiva – devenea criteriu absolut, totalitar, mergând până la sfruntarea de a interzice legile geneticii sau ale lingvisticii. În definitiv, diferenţa dintre cele două sisteme stă in faptul că primul este condus de cuvinte, în timp ce celălalt era guvernat de cifre.

Ce este mai bine? Ce este mai rău? Greu de răspuns, într-adevăr, iar dacă utopia pe care încercăm s-o părăsim nu s-ar fi dovedit atât de criminală, ar exista poate visători în stare încă să creadă că soluţia ideală este amestecul celor două posibilităţi.

Dar cum ar putea fi oare acest amestec şi cine ar fi destul de înţelept pentru a stabili corect dozajele? Hieronymus Bosch a imaginat scoici cu aripi şi gheare, armuri cu ciocuri, fluturi încoifaţi, pălării cu picioare, fese cu ochi, ouă cu mâini şi fructe cu antene, aruncând o privire aspră nu numai asupra unei umanităţi păcătoase, ci şi asupra însuşi principiului creării ei, judecat imperfect şi înlocuit cu noi şi riscante combinaţii. Dar rezultatul, departe de a fi resimţit benefic, este monstruos; „grădina plăcerilor“ nu este o feerie, ci un coşmar.

Nu ne rămâne, deci, decât să renunţăm modeşti la experienţe şi să încercăm să alegem repetând întrebarea: Ce este mai bine? Ce este mai rău?

Și, cum noi suntem convinşi că am cunoscut tot ce era rău, nu putem aştepta decât mai binele, chiar dacă ideea noastră despre acest mai bine este destul de aproximativă. Pentru că ce este de fapt mai binele? Şi, mai ales, pentru cine există el? Comunismul n-a încetat să pretindă că face totul pentru om. „Omul, cel mai preţios capital” – scria pe toţi pereţii. Dar acest tot n-a fost pentru noi decât mizerie şi represiune, cartele şi raţii de alimente, închisori. Iar teroarea şi mizeria care izvorăşte obiectiv din ea nu se datorau doar caracterului monstruos al celor care au organizat această societate, ci chiar principiului fundamental care o guverna şi conform căruia oamenii erau condamnaţi la o fericire pe care nu o doreau şi cu care nu erau de acord…

De altfel, ar trebui poate să ne întrebăm dacă procesul selectării monştrilor era, la rândul lui, obiectiv, şi nu un simplu hazard prin care, la fel de bine, ar fi putut ajunge la putere şi sfinţii…

Una dintre nenumăratele libertăţi refuzate oamenilor în comunism era si aceea de a-i lăsa să-și construiască singuri norocul aşa cum îl înţeleg. De fapt, singurătatea a fost una dintre marile interdicţii, existenţiale, ale comunismului. Încă la mijlocul secolului trecut, în Amintiri din casa morţilor, Dostoievski constata că unul dintre aspectele cele mai insuportabile ale închisorii era viaţa-n comun, faptul că de-a lungul unor întregi ani condamnatul nu poate să se bucure de nici o clipă de singurătate.

Comunismul a înregistrat această observaţie de psihologie abisală şi a transformat-o într-un instrument de dominare şi strivire a personalităţii: în închisori, în colhozuri, sau chiar numai în interminabile şedinţe, oamenii erau ţinuţi cât mai mult împreună, pentru a nu rămâne singuri şi a fi împiedicaţi să gândească.

Dar interzicerea singurătăţii cuprindea, paradoxal şi savant, în acelaşi timp, interzicerea comunicării, astfel încât colectivizarea relaţiilor şi gândirilor nu presupunea, ci dizolva solidaritatea. Ceea ce se realiza era doar unisonul,consensul atât de dorit şi în zilele noastre şi obţinut atunci prin teroare, umilire şi depersonalizarea celui în numele căruia se pretindea că se face totul: omul.
La rândul său, societatea de consum a plasat omul în centrul preocupărilor sale. Toate eforturile converg spre satisfacerea nu numai a nevoilor, ci şi a dorinţelor şi chiar capriciilor omului.

Reclamele, care au ajuns să ocupe o atât de înspăimântătoare parte a conştiinţei colective, nu sunt decât expresia concurenţei dintre cei ce vor să se îmbogăţească oferind oamenilor modalităţi de a trăi mai bine.

Nu se mai pune întrebarea câţi dintre membrii societăţii reuşesc să se bucure de ele, pentru că este evident câ, de la mijlocul secolului al XlX-lea, numărul lor nu a încetat să crească, pentru simplul motiv că însăşi funcţionarea societăţii de consum are nevoie de un număr cât mai mare de persoane destul de înstărite pentru a-şi permite consumarea bunurilor, permiţând producerea lor in continuare. Astfel, într-un mod în acelaşi timp degradant şi aleatoriu, dragostea de oameni a fost înlocuită cu an strict interes economic, având printre rezultatele secundare realizarea unor străvechi iluzii umaniste.

Şi totuşi, întrebarea – pe care şi-o pune scriitorul care sunt şi care aruncă asupra tuturor acestor probleme o privire încă proaspătă şi sensibilă la diferenţe – este dacă, și în ce măsură, omul societăţii de consum, o societate democratică, liberă şi bogată, este mai fericit decât celălalt, abia scăpat – înfometat şi înspăimântat – din comunism.

Iar răspunsul, trebuie să mărturisesc, nu este nici atât de prompt, nici atât de evident. La urma urmelor, nu putem să nu observăm că progresul economic, politic, social l-a făcut pe om mai bun şi mai fericit într-o relativ restrânsă măsură. Şi asta pentru că fericirea este o noţiune atât de complexă şi de relativă, încât Nicolae Steinhardt, autorul unor extraordinare memorii de închisoare, Jurnalul fericirii, a putut s-o găsească în închisorile de exterminare ale perioadei staliniste, în timp ce un altul poate fi nefericit pentru că nu a reuşit să-şi schimbe vechea limuzină cu o alta, dernier cri.

Pe de altă parte, e greu de spus dacă acei copii care găsesc cireşele, piersicile, strugurii, harbujii de-a lungul întregului an la supermarketul din colţ se bucură când mănâncă aceste fructe la fel de mult ca semenii lor, mai puţin bogaţi şi civilizaţi, care aşteaptă cu nerăbdare să vină vremea cireşelor, vremea piersicilor, vremea strugurilor sau a pepenilor…

În ce mă priveşte, înclin să cred că oamenii cărora li s-a oferit în societatea de consum posibilitatea de a avea totul dacă au bani, fiind frustraţi astfel de dimensiunea dorinţei, au pierdut mai mult decât au câştigat.
Sunt convinsă că nu voi fi greşit înţeleasă şi că pledoaria mea nu va fi considerată în favoarea sărăciei, ci a înţelepciunii. Nu pledez împotriva unei societăţi bogate şi democratice, ci pentru ca această societate să reuşească să transforme în unităţile de măsură ale echilibrului și înțelepciunii experienţa şi suferinţa care o înconjoară.

Este o problemă de convertibilitate a suferinţei, de soluţia căreia depinde chiar cheia armoniei universale. Leibniz spunea că secretul oricărei diplomaţii este de a şti să te pui în locul celuilalt.

Ei bine, marea problemă a Europei viitoare, a acestei Europe care va exista şi spre care tindem cu toţii, va fi nu numai ca noi, cei din Est, să reuşim să ne adaptăm, cu admiraţie şi nelinişte, lumii occidentale, înţelegându-i echilibrul atât de savant construit din cruzime şi altruism, din libertate şi rigoare, ci şi ca această lume occidentală să încerce să înţeleagă cine suntem noi, cei din Est, ce reprezentăm şi care este zestrea pe care o aducem viitoarei Europe. Convingerea mea este că noi aducem acestei lumi mai fericite și mai democratice un dar preţios: suferinţa pe care am îndurat-o timp de o jumătate de secol, trăind într-o utopie care s-a dovedit atât adesea tragică, exorcizând-o astfel şi împiedicând Europa Occidentală să reia la rândul ei şi să repete pe cont propriu experienţa şi drama noastră.

Cele două părţi ale Europei au trăit istoria atât de diferit încât au ajuns să definească diferit însăşi noţiunea de istorie.

Asta explică fără îndoială faptul că, în timp ce noi avem sentimentul că abia intrăm în istorie, occidentalilor se pare că au şi ieşit. Ca şi cum am fi sortiţi să ne urmărim în cerc sau ca şi cum istoria ar însemna pentru fiecare dintre noi lucruri diferite. Întrebarea este dacă nu ar putea fi aduse la un numitor comun, dacă nu ar putea fi cântărite cu aceleaşi unităţi de măsură. N-am putea, oare, considera ca principal criteriu de demarcaţie între preistorie, istorie şi postistorie cantitatea de suferinţă pe care fiecare dintre acestea o conţin? Sau poate – dar n-ar fi oare, de fapt, acelaşi lucru? – intensitatea timpului conţinut…

Căci, asemenea banilor a căror putere diferă în funcţie de statul care i-a emis şi de acoperirea pe care o au, valoarea timpului este diferită de la o epocă la alta.

Anumite ore se socotesc în pesetas sau drahme, altele în guldeni, mărci sau chiar dolari, după cantitatea de fapte şi idei pe care sunt capabile virtual să le cuprindă. Există un timp în devize, aşa cum există un altul nonconvertibil, iar analele nu sunt decât imense, eclectice tezaure de monede ieşite din uz. Pentru a rămâne în cadrul aceleiaşi metafore, aş adăuga că, în timp ce occidentalii au început să fie obosiţi de propria lor bogăţie (a istoriei), noi ne grăbim să ne îmbogăţim cu orice preţ. Revoluţiile şi războaiele civile se înmulţesc în partea noastră de continent care ameninţă să cedeze sub greutatea propriei ei istorii, prea zgomotoase pentru a mai auzi visul murmurat al celorlalţi: les gens heureux n’ont pas d’histoire.

De-a lungul timpului, cei ce au făcut istoria şi cei ce au înţeles-o au fost nu numai diferiţi, ci şi aparţinând unor categorii umane diferite.

Şi totuşi, există în istoria modernă a Europei două perioade care fac excepţie de la această regulă: anul 1848 şi anul 1989. Doi ani care se aseamănă enorm, doi ani în care istoria a basculat brusc în mai multe ţări deodată, o societate s-a scufundat şi o alta i-a luat locul. Şi într-un caz, şi într-altul, clasa politică guvernamentală a vechii societăţi devenise inutilizabilă în cea nouă.

Şi, în ambele cazuri, în toate ţările responsabilităţile politice au fost asumate de diletanţi, de oameni a căror meserie nu fusese până în acel moment nici să-i conducă, nici să-i organizeze pe ceilalţi.

Şi, în ambele cazuri, aceştia au fost în primul rând scriitorii, pentru că, poate, capacitatea scriitorilor de a concentra chiar în profesiunea lor o mai mare cantitate de libertate îi facea apţi. În 1848, ca şi în 1989, scriitorii s-au găsit în mod provizoriu – şi aşteptând cu nerăbdare să fie înlocuiţi de o adevărată clasă politică – în primele rânduri ale transformării lumii. Astfel, pentru puţin timp, obişnuinţele şi automatismele istoriei au fost întrerupte: cei care făceau istoria erau aceiaşi care o şi înţelegeau.

Nu ne rămâne decât să sperăm că această coincidenţă poate adăuga un atom de înţelepciune istoriei.

Dar, mai presus de toate, nu ne rămâne decât să sperăm că, în momentul de meditaţie obligatorie, pe pragul dintre cele două lumi, oamenii vor fi capabili să înţeleagă că libertatea şi fericirea sunt noţiuni care nu pot fi diferite decât în funcţie de înţelepciunea unor limite, că a fi fericit – ca şi a fi liber — nu este o expresie a nemărginirii, ci, dimpotrivă, o chestiune de măsură. Măsură în care va trebui să regăsim, în doze savante (dar ce este înţelepciunea dacă nu o ştiinţă a dozajului?) bucuria şi suferinţa.

Închei această privire aruncată prin fereastra pictată pe zid cu sentimentul că trăim o clipă suspendată şi tensionată a istoriei, în care depinde de fiecare dintre noi (şi dintre voi) nu numai să deschidem cu adevărat o fereastră, dar şi ca ea să nu se deschidă asupra unei prăpăstii.

 

Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini, Ana Blandiana

Alte articole le găsiți aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here