Spiritual, filozofic şi politic, iluminismul a fost groparul aşa-zisului Ev Mediu întunecat. Pentru instaurarea domniei raţiunii, trebuia dărâmată instituţia pe care se sprijinea, adică Biserica (Biserica catolică) reprezentată de preoţi, monahi, ierarhi şi regii de drept divin, spre care a fost şi orientată furia revoluţionarilor francezi la 1789. Idealul lui Denis Diderot era ca ultimul rege să fie spânzurat cu intestinele ultimului preot. Curat iluminism!
Chiar dacă nu s-a ajuns pâna acolo, torturând, siluind, împuşcând, decapitând, revoluţia şi-a atins scopurile. Biserica catolică n-a murit însă, pentru că sufletul omului este nemuritor. Pentru a-i veni de hac Bisericii, trebuia omorât sufletul, dovedind cu argumente ştiinţifice solide că acesta nu există. Aşa că, la Sorbona, pe la sfârşitul secolului al XlX-lea, prin cântărirea muribunzilor şi a morţilor, s-a ajuns la concluzia că nu există suflet, având în vedere că nu exista nicio diferenţă de greutate între muribund şi mort.
Rupând-o cu Dumnezeu, cu Biserica şi cu sufletul nemuritor, oamenii de ştiinţă (atei, bineînţeles) s-au concentrat pe creier pentru dezlegarea enigmelor conştiinţei. Cu onestitate, unii recunosc că nu există încă un răspuns definitiv de genul: Evrika! Nu înseamnă că munca de cercetare (chiar de pe poziţii atee) nu a dat rezultate, unele foarte interesante şi cu aplicaţie în medicină, în procesul de educaţie a unor copii cu nevoi speciale (autism, sindrom Down, discalculie, dislexie etc).
Perfecţionarea tehnicilor de investigare a permis extinderea cercetării creierului până la nou-născuţi. Diferite experimente cognitive privind comportamentul copiilor au pus în evidenţă faptul că, în procesele de cogniţie, pruncii acţionează conform unui program, a unor modele statistice de învăţare. Sunt acestea rezultatul evoluţiei unei materii, iniţial moarte, anorganice, până la stadiul de materie vie, inteligentă sau darul unui Creator Personal?
Odată cu tot organismul, creierul se dezvoltă, se maturizează, după care începe să îmbătrânească, pierzându-şi elasticitatea şi capacitatea de a primi informaţii. Construcţia şi funcţionarea creierului este, oare, numai fizică, respectiv electricitate, chimie, impulsuri, neuroni, conexiuni neuronale, etc? Ce, sau mai bine zis, cine dă viaţă acestei minutate maşinării? Aici este centrul de decizie sau în altă parte? Ce se întâmplă cu toată informaţia de o viaţă (cunoştinţe, decizii, acţiuni, trăiri) atunci când omul moare? A rămas în creierul lipsit de viaţă sau a plecat altundeva? Ştiinţa nu are niciun răspuns. Se vorbeşte când de minte, când de conştiinţa, ba uneori chiar şi de suflet, ca şi cum ar fi unul şi acelaşi lucru. Asupra nebuloasei, incertitudinii care domneşte în domeniul ştiinţific cu privire la conştiinţă este edificatoare sinceritatea unei cercetătoare:
„Dar, poate, cea mai bună formulare filozofică a problemei îi aparţine lui Thomas Nagel. Într-un eseu celebru, Nagel a întrebat: «Ce înseamnă să fii un liliac?». Problema conştiinţei este ce însemnă să fiu eu.
Înainte, când nu ştiam prea multe despre creier, era posibil să vedem conştiinţa ca pe o trăsătură misterioasă a unui fel de substanţe răspândite -fie că o numim minte sau suflet. Dar, cei peste o sută de ani de studii ştiinţifice ale creierului au convins aproape pe toţi filozofii că tot ceea ce trăim trebuie să fie conectat la, sau cauzat de, sau cu sediul în creier (abundenţa de presupuneri este revelatoare). Totuşi, problema modului în care acestea sunt posibile nu este cu mult mai aproape de o soluţie decât era acum o sută de ani. Cum poate activitatea electrică a câtorva sute de grame de materie cenuşie să producă albastrul cerului şi cântecul porumbiţei?
(…) Dar conştiinţa este una dintre acele probleme foarte dificile, frustrante, a cărei soluţionare nu are o cheie. Singurul lucru care pare clar este că oferta de soluţii este destul de fără speranţă.
(…) O altă posibilitate, (…), ideea că există o anumită substanţă fantomatică separată, responsabilă de conştiiţă, pur şi simplu nu se potriveşte cu tot ceea ce ştim despre ştiinţă – chiar şi atunci când este dichisit ambalată în limbajul mecanicii cuantice. Aceasta nu i-a împiedicat pe filozofi să argumenteze în favoarea acestor opţiuni şi a altora, dar cred că în inima lor chiar şi susţinătorii cei mai fervenţi sunt nemulţumiţi cu răspunsurile.
Există două raze de speranţă în acest tablou cam sumbru. În primul rând, am fost aici înainte. Timp de secole, problema vieţii părea la fel de mare şi la fel de greu de rezolvat ca problema conştiinţei acum. Cum s-a putut ca toate proprietăţile speciale ale lucrurilor vii să provină dintr-o aglomerare de atomi şi de molecule care nu sunt deloc vii? Răspunsul s-a dovedit a fi acela că problema era pusă greşit -în loc de o singură explicaţie a „vieţii”, avem o mulţime de mici explicaţii despre modul în care anumite configuraţii de molecule au putut duce la proprietăţi particulare ale lucrurilor vii.
Deşi nu avem o Mare Explicaţie a conştiinţei, avem o istorie asupra modului în care un anumit tip de conştientizare vie, concentrată restrictiv, este legată de minte şi de creier. Când avem acest tip de conştiinţă, minţile noastre primesc informaţii despre unele părţi ale lumii şi blochează informaţia perturbatoare din alte părţi. Şi astfel putem folosi informaţia primită pentru a învăţa ceva nou. Anumite lucruri se întâmplă, de asemenea, în creierul nostru -se eliberează, în mod adecvat, neurotransmiţători colinergici (acetilcolina) şi inhibatori (enzime). La rândul lor, aceşti neurotransmiţători fac părţile relevante ale funcţiei cerebrale mai eficiente şi le permit să se reconfigureze mai uşor.
Există, de asemenea, un alt aspect legat de un anumit tip de inconştienţă. Multe procese neurologice şi psihologice pur şi simplu nu sunt niciodată conştienţi. De fapt, în mele cazuri, noi înşine facem evenimente, potenţial conştiente, să devină mai puţin conştiente. Atunci când evenimente sau activităţi devin familiare, bineînţeles că devin de rutina, automate – şi deci mai puţin conştiente decât erau înainte. La fel, când ne concentram atenţia asupra unui eveniment devenim mai puţin conştienţi de alte evenimente nesupravegheate. Procesele inhibitorii ale creierului par a fi implicate în ambele aceste tipuri de inconştienţă (pag.U3-U6)” (tradus şi adaptat din THE PHILOSOPHICAL BABY Alison Gopnik, The Bodley Head, London 2009).
Să vedem ce spune despre conştiinţa un cercetător din „laboratoarele” de trăire, de experimentare personală (aici cercetătorul este totdeauna şi cobai) ale Bisericii lui Hristos:
«E un grai tăcut, o chemare Una, pe care o auzi sau înţelegi că vine dinlăuntru, dar totuşi de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Însuşi cuvântul conştiinţă însemnează a şti împreună, la fel. Iar cei ce ştiu împreuna, la fel sunt Dumnezeu şi omul. Prin urmare cugetul sau conştiinţa e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om şi acelaşi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum îl văd aşa ma vede -aşa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părţi.
Patimile, reaua voinţă şi peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngrămădesc nişte văluri peste ochiul acesta, nişte solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude. Atunci şi Dumnezeu se stinge din ochiul nostru, încât ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al conştiinţei noastre s-a îmbolnăvit, înţelegem prin urmare cum se face ca s-a întunecat Dumnezeu aşa de tare în ochii păcătoşilor, încât aceştia ajung de buna credinţă, în răutatea necredinţei care i-a cuprais si li se pare că abia acum au ajuns la „adevăr”.
Glasul conştiinţei însă, fiind şi capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi înăbuşit mereu, toată vremea vieţii noastre pământeşti. Odată şi odată începe sa strige la noi, pârându-ne înaintea lui Dumnezeu şi înaintea noastră de toate fărădelegile făcute; iar dacă nu ne împăcăm cu pârâşul acesta, câtă vreme sunt ale (Mt 5, 25), drumeţi prin viaţa aceasta, avem cuvântul lui Dumnezeu, că El va asculta pâra şi-i va da dreptate şi ne va băga in chinurile iadului.
Sunt oameni care s-au învechit in rele -nevrând să ştie de Dumnezeu – şi, mai către capătul zilelor, când îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năpraznică a conştiinţei bolnave, rupând toate zăgazurile fărădelegilor şi azvârlindu-le pe toate in aţa lor încât şi somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit şi mintea. Căci cu adevărat a fugit mintea omului care o viaţă întreagă nu face altceva decât să stingă glasul conştiinţei. De aceea nu vrea Dumnezeu să ieşi din viaţa aceasta fără să ştii şi tu că ţi-ai omorât sfătuitorul cel mai bun ce-l aveai la îndemână pretutindeni şi nu te lasă să pleci fară să vezi, încă de aici, unde te vei duce. Aşa sunt tocmite lucrurile, ca odată să vadă fiecare, vrând-nevrând, ceea ce trebuia, prin credinţă, să vadă totdeauna» (Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, „Cărarea împărăţiei”, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 1995, p. 87-88). Pe toate le-a făcut Dumnezeu poruncind: Să fie lumină!”; „Să fie o tărie prin mijlocul ape or „şi să despartă ape de ape!”; „Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul! ; „Sa dea pământul din sine verdeaţă..”; „Să fie luminători pe tăria cerului,..”; „Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pamant pe întinsul tăriei cerului!”; „Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”.
Numai în facerea omului Dumnezeu s-a implicat cu chipul şi cu asemănarea Sa. În limbajul nostru omenesc am spune noi «cu , trup şi suflet». „Să facem om după chipul şi dupa asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mani, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! (Facerea 1 26). ”Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărâna din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţa vie (Facerea 2,7).
Suflarea aceasta de viaţă, care-l face pe om fiinţă vie şi liberă (cu putere gânditoare, proiectivă, selectivă, decizională, volitivă, etc), sufletul imaterial şi veşnic, o suflă Dumnezeu asupra fiecărui om în momentul concepţiei. Este ca un CD, conţinând programe curate, nevirusate – vocea lui Dumnezeu în om. Este „departamentul” de gândire, învăţare, proiecţie, selecţie, alegere, decizie, trăire etc. şi de înregistrare, de stocare a tuturor informaţiilor, fără omiterea vreunui detaliu oricât de minor, de neînsemnat. Modul în care acest CD se inserează în trupul material, rezultat al moştenirii genetice, tot materiale, rămâne o taină numai de Dumnezeu ştiută. Cooperarea dintre trup şi suflet depinde de gradul de virusare a moştenirii genetice (ca urmare a păcatului strămoşesc – neascultarea -şi a păcatelor ascendenţilor trupeşti) şi de modul în care omul îşi trăieşte viaţa ca fiinţă vie, cu putere raţională (după chipul lui Dumnezeu) şi liberă în a alege căile patimilor sau ale virtuţilor (asemănarea cu Dumnezeu). *
La sfârşitul vieţii, Dumnezeu retrage CD-ul, „cartea vieţii”, aşa cum apicultorul scoate fagurele din stup, încărcat cu miere, mai bună sau mai proastă. Odată cu suflarea de viaţă se retrage din trup şi toată informaţia personală. Un cercetător rus zice că a văzut sufletul părăsind trupul unui muribund {vezi: http://www.social-consciousness.com/2013/ 10/russian-scientist-photographs-the-soul-leaving-the-body-at-death.html). A văzut, de fapt, efectele cromatice ale ieşirii vieţii, suflării de viaţă, din trup. Nimeni nu poate vedea sufletul, nu poate citi în conştiinţa cuiva decât numai Dumnezeu şi creştinii îmbunătăţiţi care s-au umplut de Duh Sfânt (adică de Dumnezeu).
„Într-o zi, aşteptând în curte să intre la maica pelerinii ajunşi cu mult înaintea mea, citeam o cărţulie despre un nebun pentru Hristos, care a fost prieten cu părintele Paisie Aghioritul. Şi acolo scria că, dacă vrei să testezi un om îmbunătăţit poţi să îi pui mental o întrebare, iar el o să-ţi răspundă negreşit. M-am gândit să verific, l-am expus în minte maicii Paisia problema care mă frământa. Stăteam afară, privind la florile diverse din faţa căsuţei. Toţi ceilalţi erau în chilia maicii şi vorbeau cu ea. Am aşteptat ce am aşteptat şi n-am intrat bine la ea că primul cuvânt pe care ni l-a spus – mai eram cu doi prieteni – era chiar răspunsul la problema mea. Situaţia a avut şi o notă comică: unul dintre cei doi prieteni ai mei s-a dus primul să ia binecuvântare de la maica, iar ea vorbea cu el, deşi propriu-zis îmi răspundea mie la întrebare. Prietenul meu nu a înţeles riguros nimic. M-am simţit obligat să intervin: răspunsul maicii e pentru mine!” (Vezi: http://ciprianvoicila.blogspot.com/ 2013/11/ciprian-voicila-astazi-trecut-la-domnul.html).
Atunci care este rolul creierului? Această minunată maşinărie nu este decât interfaţa prin care mintea (ochiul sufletului imaterial şi veşnic) se conectează la lumea materială, şi prin ea, tot sufletului. Dacă mintea nu este stricată de patimi, de rea voinţă, atunci ochiul acesta va lumina tot sufletul şi conştiinţa va fi curată. Felul luminii conştiinţei va inunda şi inima şi trupul. „Aşa cum lumina soarelui conţine raze roşii, albastre, violete, la fel şi oamenii sunt purtători de lumină diferită. De o lumină roşie ca sângele sunt pătrunse trupurile ucigaşilor, răufăcătorilor, vărsătorilor de sânge. Cu o lumină albastră şi violetă strălucesc pur şi simplu inimile şi trupurile oamenilor buni. Există şi o lumină de apus, cu care sunt pătrunse trupurile şi sufletele oamenilor supuşi întru totul grijilor şi plăcerilor acestui veac. Aceştia sunt oamenii care toată viaţa şi-o trăiesc în deşertăciunea lumească, în apusul duhovnicesc. Nu există lumina adevărului şi a dragostei în trupurile lor (Sf. Luca al Crimeii).
La judecata de obşte, când se vor deschide conştiinţele, „cărţile” tuturor, în faţa Luminii lui Hristos, acestea vor judeca şi vor da şi verdictul. Spune un părinte din zilele noastre că, pentru cei/cele care II iubesc pe Hristos, Lumina Acestuia va fi (şi este şi poate fi pregustată chiar în această viaţă) lumină şi căldură, iar pentru potrivnici, foc mistuitor. Pavel Florenski spune că Dumnezeu şi ia partea sa înapoi, iar păcătosul rămâne cu aseitatea rea, într-o existenţă fantomatică, conştientă, chinuitoare, în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
Biserica pune la dispoziţie toate cele de trebuinţă pentru întreţinerea (mentenanţa) conştiinţei. Iar posturile sunt perioadele cele mai potrivite pentru curăţirea acesteia.
Posteşte trupul, posteşte mintea şi inima de la grijile şi tentaţiile lumeşti, astfel încât sufletul săalerge slobod sus, spre Dumnezeu, de unde vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit.
Mai departe nădăjduim în mila şi în dragostea lui Dumnezeu, care nu pot fi învise de păcatele oamenilor.
Sursa: revista „Lumea”, nr. 5 /2014
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
