Conștiința – judecătorul treaz al sufletului nostru

0
216
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

conștiințaNu vezi câţi oameni virtuoşi au suferit nenumărate nenorociri şi au plecat dincolo fără să fi primit vreun bine? Şi alţii, iarăşi, au dus o viată plină de răutate, au răpit averile altora, au dezbrăcat orfani şi văduve, au oropsit, s-au bucurat de bogăţie, de plăceri şi de mii şi mii de bunătăţi şi au plecat dincolo fără să fi suferit nici cea mai mică nenorocire? Când dar vor primi cei dintâi răsplata virtuţii lor, iar cei din urmă pedeapsa răutăţii lor, dacă viaţa noastră merge până la mormânt? Dacă este Dumnezeu, după cum şi este, atunci El este drept, nimeni nu va tăgădui; iar dacă este drept, va răsplăti după merit şi unora, şi altora; şi cu asta, iarăşi, toţi se învoiesc. Iar dacă are să răsplătească şi acelora, şi acestora după merit, şi dacă n-a primit aici pe pământ niciunul din aceştia nimic, nici acela pedeapsă pentru răutatea lui, nici acesta răsplată pentru virtutea lui, este limpede că va veni un timp în care fiecare din ei va primi cuvenita răsplată. Dar pentru ce, până la urmă, a pus Dumnezeu în sufletul nostru un judecător atât de treaz şi atât de veghetor, conştiinţa? Că nu este, nu este între oameni niciun judecător atât de treaz cum e conştiinţa noastră! Judecătorii din lumea aceasta sunt corupţi de bani, se pleacă în faţa linguşelilor, cedează în faţa ameninţărilor; şi sunt şi alte multe pricini care strică dreapta hotărâre a judecătorului. Dar tribunalul conştiinţei nu ştie nimic din toate acestea; de i-ai da bani, de l-ai linguşi, de l-ai ameninţa, de i-ai face orice, el va da dreaptă hotărâre împotriva gândurilor celor păcătoase; şi chiar cel ce face păcatul, chiar el se osândeşte pe sine, de nu l-ar învinui altul. Şi nu face asta o dată, de două ori, ci adeseori chiar toată viaţa. De-ar trece multă vreme de la săvârşirea păcatului, conştiinţa nu uită niciodată păcatul; ci acuză cu asprime şi când se săvârşeşte păcatul, şi înainte de a se săvârşi, şi după ce s-a săvârşit; dar mai cu seamă după ce s-a săvârşit. Când săvârşim păcatul, tulburaţi de plăcere, nu simţim atât de mult glasul conştiinţei; dar după ce l-am săvârşit, după ce păcatul a luat sfârşit, atunci da, atunci mai cu seamă, când s-a stins toată plăcerea, atunci intră boldul amar al căinţei, o altfel de durere decât durerile femeilor care nasc. La femei, înainte de naştere, durerea e grozavă şi de nesuferit; iar durerile pătrunzătoare ale naşterii le sfâşie cu înţepăturile lor; după naştere însă, uşurare, căci o dată cu pruncul iese şi durerea. Cu păcatul însă nu se petrec lucrurile aşa; atâta vreme cât zămislim gândurile păcătoase, suntem veseli şi ne bucurăm; dar când naştem copilul cel rău, păcatul, atunci ne chinuiesc durerile văzând ruşinea celui născut, atunci ne zvârcolim mai cumplit decât femeile care nasc. De aceea rogu-vă, mai cu seamă la început, să nu faceţi loc poftei celei păcătoase! Iar dacă i-am făcut loc, să-i înăbuşim înlăuntru seminţele. Să nu ne trândăvim, să omorâm păcatul prin mărturisire, prin lacrimi, prin învinuirea noastră înşine. Nimic nu pierde atât păcatul, ca învinuirea şi osândirea noastră, unită cu pocăinţă şi lacrimi. Ţi-ai osândit păcatul? Ai lepădat povara!

– Şi cine-a spus asta?

– Însuşi Dumnezeu, Care ne judecă: Spune tu fărădelegile tale întâi, ca să te îndreptezi! Te pot întreba: pentru ce te ruşinezi şi te sfieşti să-ţi spui păcatele? Nu le spui unui om, ca să te ocărască! Nu le spui unui împreună-rob, ca să-ţi râdă în faţă! Arăţi rănile tale Stăpânului, Purtătorului de grijă Celui iubitor de oameni, Doctorului. Crezi că, deşi tu nu le spui, Acela nu le ştie, El, Care cunoaşte faptele înainte de a fi săvârşite? Pentru ce dar nu vrei să spui? Crezi că ajunge mai împovărător păcatul în urma învinuirii ce ţi-o aduci? Nu, mai mic, mai uşor! De asta vrea Dumnezeu să-ţi spui păcatul, ca să te ierte, nu ca să te pedepsească! Nu ca să-ţi afle păcatul tău – pentru ce, când El îl ştie? -, ci ca tu să afli câtă datorie îţi iartă! Vrea ca tu să cunoşti măreţia harului Său, ca să-I mulţumeşti mereu, ca să fii mai zăbavnic spre păcat şi mai grabnic spre virtute. De nu-I spui tu mărimea datoriei, nu vei cunoaşte covârşirea harului. „Nu te silesc, îţi spune Dumnezeu, să vii în mijloc de sobor de oameni şi să ai împrejur mulţi martori! Spune-mi, îndeosebi, numai Mie păcatul, ca să-ţi vindec buboiul şi să te scap de dureri!” De aceea a pus Dumnezeu în noi conştiinţa, pentru că ea ne iubeşte mai mult decât un tată. Un tată, după ce a pedepsit pe copilul său o dată, de două ori, de trei ori, de zece ori, şi vede că nu se îndreaptă, deznădăjduit, îl dezmoşteneşte, îl alungă din casă şi nu-l mai recunoaşte de fiu; conştiinţa însă nu face aşa; dimpotrivă, ea ne spune o dată, de două ori, de trei ori, de mii de ori, şi dacă nu ascultăm, iarăşi ne înfăţişează chipurile şi nălucile păcatelor noastre, acasă, pe stradă, la masă, în piaţă, pe drum, iar adeseori chiar în vise.

„Omilii la săracul Lazăr” – Sf. Ioan Gură de Aur

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here