Conştiinţa este o destăinuire tainică a sufletului

0
203

Conştiinţa este o destăinuire tainică a sufletului, este un instinct sfânt, religios, care se iveşte numai cand simţim în sufletul nostru lupta unei râvniri superioare împotriva uneia josnice, lupta spiritului asupra trupului, lupta binelui pentru biruirea răului.

Priveşte unde vrei: pretutindeni e aceeaşi luptă, acelaşi războiu pe viaţă şi moarte.

Din această revelaţie s-a născut religia, legea supremă care ne duce spre acel lucru unic care reprezintă legea conştiinţei. Canon Mozlei zice: „Toate religiile se întemeiază pe autoexaminare. Adâncindu-şi privirea în sine însuşi, omul văzu lupta interioară şi ajunse astfel la cunoaşterea lui Dumnezeu. Sub această influenţă, omul recunoaşte şi simte ce e drept şi ce e nedrept, adevăr şi neadevăr şi poate alege între bine şi rău. Şi fiindcă e liber să aleagă, este răspunzător de alegerea ce face”.

Fiecare îşi poate da seama dacă şi întrucât acţiunea sa este necesară, sau de neînlăturat. Voinţei noastre nimeni nu-i pune cătuşe. Nu suntem siliţi, ca printr-o vrajă, să ne supunem neapărat unei anumite forţe.

John Stuart Mill, scrie: „Noi simţim totdeauna că am putea să ne opunem unor anumite forţe şi dacă n-am face-o, ar fi o umilire a mândriei, a demnităţii noastre şi a râvnei noastre către perfecţiune.”

Pe de altă parte, acţiunile noastre sunt supuse judecăţii altora. Sunt legi, cărora trebuie să ne supunem. Din păcate unii cred că pot să se supună ori nu legilor, după bunul lor plac, cu toate că fiecare îşi poate da seama că obişnuinţele şi ispitele trebuie să fie stăpânite, iar atunci când, dimpotrivă, ne lăsăm stăpâniţi de ele, e uşor să ne dăm seama că nu ne trebuie decât o hotărâre fermă, ca să scuturăm jugul.

Pentru a ne bucura de suprema libertate spirituală, mintea noastră trebuie să fie ajutată de anumite cunoştinţe, anumite învăţături. Cu luminarea minţiii, creşte simţul nostru de răspun-dere. Ne supunem înrâuririi voinţei supreme şi lucrăm de acord cu aceasta, nu siliţi, ci de bunăvoie, iar legea care ne poate duce la aceasta, este legea datoriei şi a iubirii de dreptate.

În credinţa, în cunoştinţele ce şi-a însuşit şi în încrederea în sine a omului, se revelează simţul său de omenie, ca o râvnă supremă, ca o poruncă divină pentru atingerea bunului suprem al conştiinţei datoriei împlinite.

„Un om fără religie”, zice arhidiaconul Ilare, “fără credinţă, fără simţul răspunderii faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de sine însuşi, este o fiinţă supusă jocului tuturor împrejurărilor.”

Iar Thomas Lynch scrie în al său Theophilus Trinal: „Nu putem fi puternici atât timp cât nu suntem liberi de prejudecăţi, de pasiuni nestăpânite, de obiceiuri necontrolate. Stejarul nu poate răsări înainte de a se îngropa ghinda în pământ. Omul credincios, bun, cinstit, este omul care a prins rădăcini în pământul lui Dumnezeu. Purtările noastre arată cum ne e inima, dacă are întrânsa sămânţa divină.”

În Noul Testament găsim că „unde sălăşlueşte spiritul lui Dumnezeu, acolo domneşte libertatea, libertatea de a trăi după gândurile cele bune.”

Iar Cowper cântă : „E liber omul liberat prin credinţă și rob e fără această biruinţă.”

“Fă-ți datoria!” – Samuel Smiles. În românește de I. Constantinescu – Delabaia. Editura: Cugetarea – Georgescu Delafras, 1945