Conștiința e ochiul cu care Dumnezeu vede pe om și omul cunoaște pe Dumnezeu

0
501

domnConștiința e un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau o înțelegi că vine dinlăuntru, dar totuși dincolo de tine, de la Dumnezeu. Însuși cuvântul con-știință înseamnă a ști împreună, la fel. Iar cei ce știu împreună, la fel, sunt Dumnezeu și omul. Prin urmare cugetul sau conștiința e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om și același ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum Îl văd, așa mă vede – așa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părți.

Patimile, reaua voință și peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngrămădesc niște valuri peste ochiul acesta, niște solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude. Atunci și Dumnezeu se stinge din ochiul nostru încât ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al conștiinței noastre s-a îmbolnăvit. Înțelegem prin urmare, cum se face că s-a întunecat Dumnezeu așa de tare în ochii păcătoșilor, încât aceștia ajung de bună credință, în răutatea necredinței care i-a cuprins și li se pare că abia acum au ajuns la „adevăr”.

Glasul conștiinței însă, fiind și capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi înăbușit mereu, în toată vremea vieții noastre pământești. Odată și odată începe să strige la noi, pârându-ne înaintea lui Dumnezeu și înaintea noastră de toate fărădelegile făcute; iar dacă nu ne împăcăm cu pârâșul acesta, câtă vreme suntem cu el pe cale, drumeți prin viața aceasta, avem cuvântul lui Dumnezeu, că El va asculta pâra și-i va da dreptate, și ne va băga în chinurile iadului.

Conștiința, prin natura ei, nu aprobă niciodată viciul și păcatul, prin natura ei de a nu se lăsa învinsă, chiar dacă frâna ei nu e luată în seamă și firea decăzută săvârșește păcatul peste opreliștea ei. De aici vin mustrările de conștiință. În cazul în care înfrângerile morale se țin lanț prin desimea sau gravitatea lor, urmează sancțiuni ale conștiinței, mai grele decât mustrarea: dezechilibrul minții – mai ușor sau mai profund, din care se mai poate reveni – și celelalte forme mai grave, schizofrenia, paranoia, nebunia acută și, în final, sinuciderea. Toate acestea sunt urmarea în organic a capitulării conștiinței, ca organ spiritual al omului și, ca urmare, cufundarea lui în întuneric. Aceasta-i perspectiva lugubră a vieții în păcat.

Părintele Arsenie Boca, Mare îndrumător de suflete din secolul XX

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here