Constantin Noica: Cunoaștere și asceză (II)

0
169

NoicaNegreşit, aşa cum v-am înfăţişat eu lucrurile, răsturnat, cunoaşterea este viaţă în vederea unei rigori pe care se poate să nu o atingă. În două cuvinte, cunoaşterea este sau ştiinţifică, sau filosofică. Cunoaştere ştiinţifică e viaţă sau fapt de viaţă, pentru că e vorba de un iraţional acolo, care vrea să se raţionalizeze, — nu?, de căderea pietrelor, curgerea apelor. Ştiinţa vrea să spună care este legea căderii pietrei şi de ce se îndrumă aşa apele? Deci, un iraţional care se raţionalizează. Filosofia are altceva, aş spune, tot ceva al vieţii, nu iraţional, dar o subiectivitate care vrea să se obiectiveze, să ajungă cum se spune la un Weltanschauung, ceva care vrea să fie expresiune valabilă pentru alţii. Nu reuşeşte, dar tinde. Aşadar, la ştiinţă, raţionalitate, la filosofie, obiectivitate, — iată către ce tinde această viaţă, această căutare, această — cu un termen al lui Platon — vânătoare a minţii în cunoaştere. Nu ajunge însă aici. Cunoaşterea e viaţă care poate să nu ajungă la rigoare. Dar şi asceza este rigoare care poate să nu ajungă la viaţă. M-am străduit să vă arăt aceasta, şi poate cele câteva exemple, v-au dat de gândit pe această temă. Ce înseamnă atunci răsturnarea aceasta pe care o fac înţelesului prin: Cunoaştere — fapt de viaţă şi asceză — rigoare; ce înseamnă tot ce v-am spus? Înseamnă că poţi lua viaţa şi poţi lua ordinea, fie ca tehnică, fie ca scop; fie ca mijloc, fie ca ţintă. Adică: cunoaşterea are ca mijloc efervescenţa aceasta a vieţii şi vrea ca scop, să atingă un plan al obiectivitătii, al ordinei. Asceza are ca tehnică ordinea, are ca tehnică rigoarea şi vrea, ca scop, să atingă o viaţă a plinătăţii. Viaţă sau ordine, nu mai pot sta exclusiv de o parte sau de alta, pur şi simplu pentru că, îndeplinind alte funcţiuni sunt şi aici şi dincolo.

Şi ce salvează atunci asceza? Toată problema stă aici. Am văzut că o simplă tehnică, adică tehnica rigoristă, tehnica aceasta a ordinii ascetice nu o poate salva. Vrednicia nu e de-ajuns; trebuie învrednicire. Nu e destul să te vredniceşti; trebuie şi să te învredniceşti. Ce poate face din asceză un exerciţiu fructuos, nu un simplu exerciţiu orb? Ce poate face din ea, spre deosebire de cunoşterea noastră laică, întotdeauna nerodnică până la urmă, în sensul absolut — ce poate face din ea un exerciţiu cu adevărat rodnic? Un singur lucru: aşezarea dintr-o dată în ţintă. Accentuez „dintr-odată”. Ca să vă luminez ce vreau, dau un citat: „Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit.” Nu-ţi este îngăduit să faci asceză dacă nu ştii de la început tot ce ai să ştii mai târziu, în amănunt; dacă nu ştii dintr-odată ce vei desfăşura mai târziu parte cu parte. Posibilitatea aceasta de a te situa dinainte în scop, de a şti dinainte în ce ai să găseşti, aceasta salvează asceza. Şi de aici, după cât pot înţelege — tristeţea şi zădărnicia tuturor acelor vieţi care făceau exerciţiul căutării, dar care fără să-l fi găsit dinainte, pe Dumnezeu îl caută degeaba pe calea ascezei. Aceasta e dat ascezei şi asta face cu putinţă biruinţa ascetului.

În cunoaştere o asemenea biruinţă nu e cu putinţă. Nu te poţi aşeza, dintr-odată, în ţintă (care e ordinea, adevărul). Căutând ordinea cu mijloacele tale, ale vieţii, n-ai s-o găseşti, ci ai să rămâi în viaţă într-o dezordine pură, în iraţionalitate, în subiectivitate. Fireşte, atingi un adevăr; dar îl depăşeşti; atingi o ordine, dar o dinamitezi singur, îţi creezi singur soluţia dezordinei. O singură încercare s-a făcut de a da şi cunoaşterii sensul acesta de biruinţă a spiritului care se aşează dinainte în scop, calea nemaifiind decât regăsirea a ceva ce aveai dinainte; anume tomismul. Tomismul apusean spune: — Nu cunoşti un lucru decât pentru că îl ştii, pentru că trăieşti ceva, eşti ceva. Eşti obiectul, de aceea îl poţi cunoaşte; adică, tomismul se aşează dinainte în ţintă, în ţinta drumului său, pentru ca după aceea să îngăduie desfăşurarea spiritului către ţintă. Exact cum face asceza: ai dinainte pe Dumnezeu, după aceea îl cauţi. Dar tomismul nu este pentru noi, nu e pentru ceasul nostru; nu e pentru lumea aceasta a noastră

Şi atunci, cunoaşterii îi rămâne destinul acesta de a avea atributele vieţii, de a avea multe din biruinţele prezente ale vieţii, dar de nu a avea biruinţa finală. În timp ce ascezei îi sunt date multe înfrângeri — mult mai multe decât cunoaşterii — mult mai mult amar decât cunoaşterii: cu nădejdea însă şi uneori cu reuşita unei biruinţi finale. Dacă aşa stau lucrurile, atunci eu nu mai pot să vă înfăţişez meditaţiunea mea aşa cum voiau organizatorii, sub titlul: „Cunoaştere şi asceză”. Aş spune: „Cunoaştere sau asceză”. Cunoaştere şi asceză, stând alături, chiar în adversitate, nu mai văd. Căci dacă a întâlnit pe Dumnezeu, cel ce face asceză adevărată, nu poate să nu-l caute. Iar dacă nu s-a întâlnit, nu poate să-l caute. Sau îl caută atunci peste tot, orbeşte; aproape deznădăjduit, aşa cum îl căutăm noi în cunoaştere.

Rugul aprins, Dr. Antonie Plămădeală

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here