Constantin Noica: Cunoaștere și asceză (I)

0
659

noica2Cunoaştere şi asceză. „Şi” are aici un sens adversativ. E ca şi cum am spune: om şi animal, destin şi libertate. Sunt termeni care nu se însumează; care se împotrivesc unul altuia; care se întregesc poate; care, în orice caz, stau într-o anumită tensiune. Care este atunci adversitatea dintre aceşti doi termeni, ce a făcut pe autorul programului să împotrivească asceza cunoaşterii? La prima vedere, cunoaşterea este ordine: ordinea raţională, o schemă; asceza, este viaţă, trăire, experienţă vie. Deci, iată opoziţia dintre sens şi rost viu, dintre ordine şi viaţă. Cu un alt termen: dintre rigoare şi aventură în sensul plin al cuvântului. Aşa e la prima vedere, — şi bănuiesc că aşa a fost gândită opoziţia aceasta. Aş răsturna-o însă şi aş găsi opoziţia, aceloraşi termeni atribuită însă răsturnat ascezei şi cunoaşterii. Adică, aş spune că într-un anumit sens, „cunoaşterea”, ea este viaţa; şi într-un anumit sens, „asceza”, ea este ordine şi rigoare. Fireşte, „viaţă” de alt tip „rigoare” de alt tip; dar atributele vieţii sunt aici, în cunoaştere; şi atributele rigorii, feţele felurite ale ordinei sunt dincoace, în asceză.

Dar iată ce vreau să spun. Mă gândesc, răsturnând această opoziţie „asceză cunoaştere”, în care am „cunoaştere-viaţă” şi „asceză-ordine”, — mă gândesc că de obicei se găseşte în cunoaştere numai schemă, ordine raţională. Dar nu e ea şi viaţă? Un scriitor spunea într-o zi ceva tulburător. Spunea anume: cine a folosit mai mult bolnavului de friguri: medicul care a stat la căpătâiul lui şi-a îngrijit, sau aventurierul care în rătăcirile lui, a descoperit arborele chininei? Aventurierul acesta pornise — voit sau nu — spre cunoaştere, întreprindea un fapt de cunoaştere; în schimb într-un anumit sens, în sensul rău, pentru că lucrurile pot avea şi o faţă rea, medicul acela care a stat la căpătâiul bolnavului trăia etica ascetismului, era omul datoriei, se lipsea pe sine de atâtea lucruri, ca să se supună unui comandament: de a sta la căpătâiul unui bolnav pe care, poate că nu el, ci totuşi, celălalt, aventurierul, avea să-l vindece.

Cunoaşterea este, aş spune, întotdeauna această aventură. Am să aleg cunoaşterea cea mai riguroasă: cunoaşterea ştiinţifică, despre care un om de ştiinţă însuşi spune că se naşte din vis. Un chimist, — dacă nu mă înşel Kekule, spunea: — Visaţi domnilor, visaţi, poate descoperiţi ceva! Cei care cunosc raţionamentul matematic, ştiu câte surprize şi cât de puţină logică este în descoperirea lor; fiind totuşi perfect logice în desfăşurarea şi expunerea ei. Cunoaşterea, deci, îmi pare de această dată a avea atributul cuceritor, atributul atrăgător al vieţii. Cunoaşterea e cea care are bucuria întâmplării, bucuria ineditului. Gândiţi-vă la tot ce face viaţa noastră de speculaţiune. Nu geometrismul acela al lui Descartes care se atribuie de obicei cunoaşterii. A merge de la simplu la compus e doar un exerciţiu şi o asemenea viaţă speculativă s-ar plictisi însuşi pe Descartes. Nu asta susţine elanul unei vieţi de gândire ci: surpriza, neaşteptatul, posibilitatea de a te găsi pe tine în lucruri atunci când nu te aştepţi şi de a găsi lucrurile din afară în tine, atunci când nu te aştepţi.

În timp ce dincolo, — în planul deocamdată lipsit de plinătate al ascezei, este o condamnare a distracţiei, condamnare a viselor, cum se spune cu alt termen, condamnare a tot ce e căutare vagă, a tot ceea ce este nesiguranţă, a tot ceea ce face, totuşi, farmecul vieţii. Aşa încât, vedeţi, cunoaşterea se ridică de această dată, în faţa unei anumite asceze, a unei anumite rigori, a unei anumite vieţi disciplinate, cu toate atributele luminoase ale vieţii. Asceza aşa înţeleasă e a neîntâmplării. Într-un sens, aş spune, cuvântul cu toată îndrăzneala lui: e nerodnicie, câteodată.

Ca să-mi ilustrez gândul, folosesc o parabolă care mă stăpâneşte de multă vreme şi din care — putem vorbi la persoana întâia, putem spune aici ce simţim şi cum simţim lucrurile —, din care am făcut, puţin, înţelesul vieţii mele morale: Parabola fiului risipitor şi a fratelui lui.

Accentuez şi a fratelui lui, pentru că parabola nu este numai a fiului. Fiul stă în cumpănă cu fratele. Fiul rătăceşte în lume solicitat de toate ispitele, îndemnat de toate curiozităţile, aş spune: însetat de toate cunoaşterile; cumpănit fiind de fratele care stă acasă, disciplinat de toate ascezele, cuminţit de toate ascultările. Numai aşa are plinătate parabola, — numai aşa, punând cei doi poli faţă în faţă, poţi face din această parabolă cea mai înaltă lecţie întâlnită, în ceea ce priveşte viaţa morală creştină. Viaţa creştină aş zice; viaţa în duh creştin; fiindcă dacă spun „moral”, spun prea puţin. Dacă n-ar fi decât viaţa morală, viaţa creştină ar trece de partea fratelui; ar trece mai mult de partea fratelui. Dar e viaţă.

Analizaţi puţin pe acest frate, acest frate pe care-l simt concret, îl port cu mine, ştiu cărţile pe care le citeşte, — simt de pildă că iubeşte scriitorii clasici de tipul lui Cicero (autorii în sensul prost clasic). Gândiţi-vă la acest frate — pe care îl văd judecând de pildă, războiul de azi — gândiţi-vă câte tristeţi sunt în el, la capătul ascezelor lui, la capătul cuminţeniilor lui şi câtă neînţelegere. În clipa când se întoarce fratele, el e stăpânit de invidie. O umbră de orgoliu trece peste sufletul lui. — „Eu tată, am fost cuminte, am ascultat, am primit numai ce mi-ai dat tu, şi iată…” Gândiţi-vă puţin cât de bun este, în sensul prost al cuvântului – acest frate al fiului risipitor. El regăseşte cel mult o viaţă morală, o viaţă morală de comandamente. O viaţă morală de imperative, pe care până şi filosofia a ştiut s-o depăşească, — căci să nu credeţi că în pragul său de sus filosofia este viaţa morală, ci este viaţă pur şi simplu; viaţă pe care filosofia nu o găseşte cu plinătatea religiei, dar tot viaţa spirituală. Ei bine, fratele acesta rămâne la pragul vieţii morale, nu întâlneşte decât câteva comandamente, nu săvârşeşte decât câteva supuneri. Şi aceleaşi stări le întâlneşti dacă te angajezi adânc în asceză, nu numai ca tehnică, dar şi ca un rost adânc de viaţă. Gândiţi-vă de pildă că în Pateric sau atâtea cărţi despre viaţa pustnicilor găsim o mulţime de exemple de acestea. Gândiţi-vă câţi oameni, dăruiţi aparent vieţii duhovniceşti, nu şi-au pierdut viaţa!

Este aproape înspăimântător să vezi că, în chilie sau în lume nu importă, — s-a putut face zadarnic asceză. Ştiţi poate pilda celor trei fraţi — i-aş numi: „cei trei fraţi ai fiului risipitor,” cei trei fraţi cari vin la un pustnic şi-l întreabă dacă au făcut cu adevărat ce trebuia să facă. Unul spune: — Părinte, am învăţat pe din afară Biblia. Părintele îi răspunde: — Ai risipit vorbe în văzduh. Al doilea spune: — Părinte, eu am scris din nou toată Biblia. La care părintele îi răspunde: — Ai pregătit pergament pentru ferestre. Al treilea spune: — Părinte, în chilia mea au crescut buruieni (aşa de singur am stat). Părintele îi răspunde: — Ai izgonit de la tine virtutea ospitalităţii. Vedeţi, oamenii aceştia erau buni, — sau credeau că sunt, făceau ceva din ceea ce e al virtuţii. Cu toate acestea, greşeau. Sau, luaţi exemplul celălalt, al lui Heron. Acest Heron, care trăise în pustnicie ani de zile, zeci de ani, e la sfârşit ispitit de diavol să se arunce în fântână pentru că va scăpa, pentru că Dumnezeu îl va scăpa, ca un semn al voinţei sale. Şi Heron se aruncă. Abia îl scapă cu viaţă ceilalţi fraţi, şi încăpăţânarea lui, a lui Heron, de a crede că totuşi avusese dreptate, că nu fusese ispitit de diavol, ci era încercarea lui Dumnezeu şi dovada curăţeniei lui, face pe ceilalţi, în clipa când moare, abia să-i acorde dreptul de a-l înmormânta creştineşte, de a nu socoti că-şi luase singur viaţa. Aşadar, trăise în pustie cincizeci şi mai bine de ani, respectase toate comandamentele, fusese mai desăvârşit ca fratele fiului risipitor şi totuşi, sfârşise aşa: îngăduit să nu fie în rândul celor fără de lege. Vedeţi deci câtă tristeţe şi câtă nerodnicie pot fi într-o anumită asceză, — greşit înţeleasă.

Rugul aprins, Dr. Antonie Plămădeală

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here