Voievodul martir Constantin Brâncoveanu – 300 de ani de la moarte

0
197
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI
Constantin BrâncoveanuPuternica personalitate a voievodului martir Constantin Brâncoveanu a marcat istoria românilor de la sfârșitul secolului al XVII-lea și în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Îndelunga sa domnie din Țara Românească, începută la 29 octombrie 1688 și încheiată într-un mod atât de cumplit în 15 august 1714, corespunde unor importante realizări economice, politice și nu în ultimul rând culturale.

 Timp de un sfert de veac, în condițiile accentuării decăderii Imperiului Otoman și a războaielor ce angajau marile puteri din vecinătatea hotarelor țării, el a reușit, prin inteligență și intuiție politică, să transforme Țara Românească într-un important centru diplomatic european, dând un nou curs dezvoltării culturii românești.

Constantin Brâncoveanu era, după tată, boier din neamul lui Matei Basarab, din satul Brâncoveni, fostul județ Romanați.

Copilăria și-a petrecut-o în casele părintești din București, aflată în imediata vecinătate a Curții Domnești. Murindu-i cei doi frați mai mari, toată moștenirea părintească a rămas tânărului Constantin, care și-a sporit-o și prin căsătoria cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă.

În 1678, când unchiul său a ajuns domnitor (Șerban Cantacuzino, 1678-1688) a fost înaintat treptat până la treapta cea mai înaltă a ierarhiei boierești, îndeplinindu-și cu abilitate și succes toate misiunile ce îi fuseseră încredințate. Una dintre ele privea apărarea intereselor religioase ale românilor din Transilvania în fața ambasadorului imperial, contele Caprara. În 1681, cererea adresată de Constantin Brâncoveanu ca românii transilvăneni să-și poată păstra credința ortodoxă, iar mitropolitul Sava Brancovici, întemnițat, să poată fi eliberat, a fost satisfăcută de Curtea Imperială.

Prin poziția pe care o avea, prin averea pe care o stăpânea și prin însușirile sale, s-a impus în fața tuturor, mai ales că nu avea dușmani și era privit cu simpatie de majoritatea boierilor. Astfel că, la cererea și la rugămintea Sfatului, a acceptat domnia, devenind domnitorul Țării Românești, în 1688.

Profitând de liniștea de la hotarele țării, noul ales a pus mai întâi temelia Mănăstirii Hurezi (Vâlcea).

În același an însă, au reînceput luptele dintre turci și imperiali, care amenințau să ocupe Țara Românească. În 1690, unitățile tătarilor împreună cu cavaleria munteană, în frunte cu voievodul Constantin Brâncoveanu, au trecut munții pe la Bran și au învins armata imperialilor. Lupta de la Zărnești a fost singura luptă armată purtată de voievod, în care s-a dovedit un bun strateg.

Câțiva ani mai târziu, în 1695, pe fondul îmbunătățirii relațiilor cu Imperiul Habsburgic, i-a fost decernată Diploma de mare prinț, cu dreptul de a purta titlul de “Iilustrissimus”, care venea să se adauge la diploma primită de nobil ardelean și la cea anterioară de conte al Ungariei. Pentru acest titlu, Poarta avea să-l dojenească aspru pe Brâncoveanu.

După pacea de la Karlowitz (1699), când armatele otomane fuseseră înfrânte, iar Austria căpăta Ungaria, Transilvania (fără Banat), Slovenia și Croația, Țara Românească se găsea într-o poziție foarte grea. Pe de o parte, turcii căutau cu orice preț să-și mențină stăpânirea, iar pe de altă parte, imperialii căutau să ocupe aceste teritorii până la Dunăre.

Cu abilitate diplomatică, Brâncoveanu a trebuit să reziste cererilor venite din partea imperialilor de a le închina țara, cât și presiunii otomane. Îngrijorat de politica religioasă impusă românilor din Transilvania (în care credința ortodoxă, deși majoritară, nu era recunoscută), el și-a îndreptat privirile către Rusia, stat ortodox în plină afirmare europeană. În urma soliilor trimise la Moscova, Petru I i-a conferit voievodului ordinul Sfântul Andrei, încercând să-l sprijine în câteva din acțiunile sale ulterioare.

Cu toate greutățile prin care trecea, Brâncoveanu Vodă a ctitorit una dintre cele mai strălucite epoci ale culturii vechi românești.

Astfel, el a ridicat o serie de biserici și mănăstiri: biserica de la Potlogi (Dâmbovița), cea de la Mogoșoaia, Mănăstirea Hurezi (sau Horezu), Brâncoveni, Mamul (Vâlcea), Biserica Sfântul Sava, Sfântul Gheorghe Nou etc., refăcând și consolidând, totodată, multe dintre cele existente. De asemenea, literatura (îndeosebi cea religioasă) a cunoscut o deosebită dezvoltare prin folosirea pe scară tot mai largă a tiparului; arhitectura, definită de elemente și trăsături noi, specifice brâncovenești, a cunoscut o perioadă de maximă înflorire, iar pictura a devenit o artă cu trăsături proprii, rezultate din îmbinarea iconografiei tradiționale cu influențe din arta postbizantină athonită. Pe lângă acestea, s-au dezvoltat și muzica, gravura, argintăria etc.

Ultimii ani ai domniei lui Constantin Brâncoveanu s-au desfășurat însă sub semnul unei mari neliniști pentru voievod, care se simțea din ce în ce mai strâns de cercul dușmanilor din afara și dinăuntrul țării.

Se crease o adevărată coterie în jurul voievodului, care complota cu asiduitate în vederea detronării acestuia. Pârile la Constantinopol împotriva voievodului nu mai conteneau atât din țară, cât și din Transilvania.

În Transilvania, Constantin Brâncoveanu s-a arătat un adversar neobosit al uniatismului susținut de Curtea de la Viena. 

Papalitatea reușise să impună unirea românilor cu Biserica Romano-Catolică în 1700, o grea lovitură pentru Constantin Brâncoveanu, pentru că de acum încolo raporturile cu imperialii vor fii din ce în ce mai reci. Începea o luptă grea și inegală dusă de acesta pentru apărarea credinței românilor din Transilvania, care s-a încheiat odată cu moartea sa.

Nici în Moldova nu avea prieteni, noul domn, Dimitrie Cantemir, pentru a distrage atenția turcilor de la propriile sale scopuri, urmărea cu atenție și raporta Porții mișcările voievodului Constantin Brâncoveanu.

Trădarea lui Toma Cantacuzino, care râvnea domnia după ce se refugiase în Rusia, și cea a lui Mihai Racoviță, aflat într-o temniță din Istanbul, care promisese marelui vizir că-i va procura dovezile de lipsă de loialitate a lui Brâncoveanu față de Poartă, împreună cu complotul pus la cale de Mihai și Constantin Cantacuzino, care îl denunțau pe domnitor că avea relații secrete cu împăratul de la Viena, au înrăutățit la maximum relațiile dintre domnitor și Poartă.

Dar peste toate acestea, multe dintre ele fiind vechi și de mult cunoscute, Înalta Poartă era extrem de interesată de marea, fabuloasa avere a brâncovenilor, așa cum era apreciată în scrisorile trimise la Constantinopol de cei care doreau căderea lui Brâncoveanu Vodă. Relatarea lui Ion Neculce despre o scrisoare a hanului tătar, susținător al lui Dimitrie Cantemir, care făcea cunoscut turcilor că voievodul Constantin Brâncoveanu este bogat și puternic și nu trebuie lăsat în domnie “că poate să se hainească …”, arată în ce fel era denunțat voievodul muntean la Istanbul.

Constantin Brâncoveanu împreună cu toată familia sa, cu fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei, și cu sfetnicul Ianache Văcărescu au fost prinși și duși la Istambul (Constantinopol) în 1714.

Ei au fost jefuiți și deposedați de toate bunurile din țară: moșii, case, bani, bijuterii etc. Ajunși aici, Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi au fost aruncați în temnița Edicule, închisoarea celor 7 turnuri, fiind chinuiți să mărturisească locurile unde era ascuns restul averii. În timpul chinurilor cumplite la care erau supuși, turcii i-au promis domnitorului încetarea acestora, anularea pedepsei cu moartea și chiar înapoierea domniei dacă va da împărăției fabuloasa sumă de 20.000 de pungi de aur și dacă se va lepăda de credința creștină.

Voievodul Constantin Brâncoveanu nu și-a renegat credința, la fel au făcut și copii săi. Au fost condamnați la moarte, sfetnicul Ianache și cei patru fii ai domnitorului au fost decapitați pe rând, la sfârșit a fost decapitat însuși Constantin Brâncoveanu, în ziua marii sărbători a Adormirii Maicii Domnului la 15 august 1714, ziua când împlinea 60 de ani.

Osemintele voievodului Constantin Brâncoveanu au fost aduse în țară abia, în 1720, de doamna Marica, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat și îngropate în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București.

Având în vedere sfârșitul martiric al voievodului Constantin Brâncoveanu și a celor patru fii ai săi împreună cu sfetnicul Ianache, și apreciind viața sa mărturisitoare, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședințele de lucru din 20-21 iunie 1992, a hotărât trecerea în rândul sfinților a celor șase martiri Brâncoveni.

Sfinții Martiri Brâncoveni Constantin Vodă și cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei și Sfetnicul Ianache sunt pomeniți în calendarul creștin ortodox la 16 august.

La împlinirea a 300 de ani de la moartea martirică a Sfântului Voievod Constantin cu cei patru fii ai săi, Sfinții Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și cu Sfântul Ianache, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2014 drept An comemorativ al Sfinților Martiri Brâncoveni în Patriarhia Română.

Sursa: agerpres.ro

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here