Consideraţii în legătură cu isihasmul

0
161

A photo by Rosan Harmens. unsplash.com/photos/TLJImI78VRgArhimandrit TEOFIL PÂRĂIAN, Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus

Nădăjduiesc să vă fie de folos ceea ce vă spun pentru că sunt lucruri practice care pot fi luate în consideraţie de cei care sunteţi de faţă şi mă gândesc că aşa cum eu odinioară am avut folos din ceea ce am învăţat la tinereţe şi din ceea ce am dus cu mine o viată întreagă, de la tinereţe până la bătrâneţe, pot să fie de folos şi celor care au interes pentru o viaţă duhovnicească adevărată.

Martori ai înălţării Domnului

Ziua de astăzi este o zi de sărbătoare: este înălţarea Mântuitorului nostru lisus Hristos. Pomenim ceea ce s-a întâmplat înainte cu aproape 20 de veacuri, pomenim un eveniment la care au fost martori puţini, dar în care credem toţi şi toţi cei care credem în înălţarea Mântuitorului nostru lisus Hristos şi o sărbătorim, suntem martori ai înălţării Mântuitorului.

Domnul nostru lisus Hristos a lăsat ca testament al său, la înălţarea Lui la cer, ca ucenicii Lui să-I fie martori. Anume le-a spus: „Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi-n toată Iudeea şi-n Samaria şi până la marginea pământului“(F. Ap. 1,8). Sunt ultimile cuvinte rostite de Domnul lisus Hristos aici pe Pământ: „îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi-n toată ludeea şi-n Samaria şi până la marginea pământului”.

Cuvintele acestea n-au fost spuse numai pentru ucenici, pentru ucenicii de atunci, pentru apostoli, ci au fost spuse pentru toţi credincioşii, şi noi mărturisim credinţa noastră în înălţarea la cer a Mântuitorului nostru ori de câte ori spunem simbolul credinţei, unde mărturisim: „Şi s-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui“. Acest cuvânt de mărturisire se întemeiază pe credinţa noastră. Prin el am ajuns la credinţa în înălţarea Mântuitorului şi prin el ne exprimăm această credinţă. În felul acesta dăm şi noi mărturie aici unde ne găsim, ca oameni credincioşi, ca oameni cu credinţă creştină, dăm mărturie despre înălţarea Domnului nostru lisus Hristos ca şi când şi noi am fi fost acolo, pe Muntele Măslinilor, de unde s-a înălţat Domnul nostru lisus Hristos.

De unde ştim că s-a înălţat la cer? Ştim din rânduielile de slujbă ale bisericii noastre. Ne-am pomenit cu gândul acesta. Când am început să ne dăm seama de cele ce s-au petrecut pentru noi şi pentru a noastră mântuire, am devenit martori ai acestor evenimente Nu ştim când anume – nu ştim noi, cei care ne-am pomenit în această lume într-o atmosferă de credinţă – când anume am sărbătorit pentru prima dată în mod conştient înălţarea Mântuitorului la cer, când am început să credem în aceasta, când am început să fim martori ai înălţării.

Ceea ce ştim sigur este că suntem martori ai înălţării, iar mărturia noastră cea mai adevărată o dăm prin participarea noastră la slujbele bisericii. În legătură cu evenimentul pe care-l sărbătorim, cu evenimentul înălţării. La slujba pentru sărbătorirea înălţării Mântuitorului nostru lisus Hristos, stăm în faţa Mântuitorului care s-a înălţat la cer.

De altfel, noi totdeauna când ne rugăm, totdeauna când îl avem în vedere pe lisus Hristos, avem în vedere şi înălţarea Lui la cer. Aşa cum ştim noi, ca Fiu al lui Dumnezeu care s-a făcut om din Preasfânta Fecioară Maria. Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Noi, de câte ori ne gândim la Mântuitorul nostru lisus Hristos (cu evlavia câtă o putem avea în rugăciuni, în slujbe, participând la Sfânta Liturghie), îl avem în vedere pe Domnul lisus Hristos, Care a propovăduit aici, pe Pământ, Care s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat.

Care a murit pe cruce, a fost înmormântat, a înviat a treia zi după Scripturi şi după ce a împlinit toate acestea, la 40 de zile după învierea Sa, “S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui, de unde iarăşi va să vină, cu mărire, să judece viii şi morții, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit”.

Aşa credem şi pentru că aşa credem, ne revărsăm sufletul credincios în faţa Mântuitorului nostru lisus Hristos conduşi de biserica noastră, de rânduielile de slujbă ale bisericii noastre şi zicem, conştienţi fiind că suntem în faţa Mântuitorului lisus Hristos: „Născutu-Te-ai precum însuți ai voit, arătatu-Te-ai precum însuti ai socotit, pătimit-ai cu trupul, Dumnezeul nostru; din morţi ai înviat călcând moartea; înălţatu-Te-ai întru slavă, Cel ce toate le-mplineşti, şi ai trimis nouă pe Dumnezeiescul Duh, ca să lăudăm şi să slăvim Dumnezeirea Ta.”

Este o alcătuire de la Slujba înălţării Domnului nostru lisus Hristos, prin mijlocirea căreia stăm în faţa Domnului Hristos şi se creează atmosfera aceasta, se ajunge la conştiinţa că toate acestea s-au întâmplat pentru noi şi pentru a noastră mântuire.

Deci noi întâi de toate zicem: „Născutu-Te-ai precum însuţi ai voit”, adică altfel spus, în limbajul nostru de astăzi: Te-ai născut Doamne lisuse Hristoase aşa cum ai binevoit Tu, cum ai vrut Tu, Te-ai născut din Preasfânta Fecioara Maria, eşti Dumnezeu adevărat şi om adevărat, Te-ai arătat la arătarea Ta, la botezul pe care L-ai primit în Iordan, precum ai socotit.

Ai venit în lumea acesta ca să pătimeşti pentru noi, pătimit-ai cu trupul Dumnezeul nostru. Tu care eşti Dumnezeu şi om, ai pătimit cu trupul. Pătimit-ai cu trupul Dumnezeul nostru şi ai înviat din morţi călcând moartea. Şi după toate acestea, Te-ai înălţat întru slavă, Cela ce toate le împlineşti.

Şi ca unul care Te-ai înălţat cu mărire, ne-ai trimis nouă pe Dumnezeiescul Duh. De ce? Ca să lăudăm şi să slăvim Dumnezeirea Ta. Noi, din puterea noastră nu putem face aceasta fără lumina Duhului Sfânt, fără puterea Duhului Sfânt, fără să fim mişcaţi de Duhul Sfânt. Nu putem să înţelegem ceva din măreţia Mântuitorului, nu putem să aducem laudă şi mărire dumnezeirii Lui, decât dacă ne ajută Duhul Său. Toate acestea s-au întâmplat pentru noi, toate acestea le preamărim.

Înălţarea este mai presus de fire

Şi pentru că lucrurile acestea sunt mai presus de înţelegere, mărturisim tot la slujba înălţării: „Străină este naşterea Ta”.

E mai presus de înţelegere, mai presus de ceea ce putem noi cugeta şi spune, cum ar zice Sfântul Simion Noul Teolog. Străină este naşterea Ta, nu-i ca o naştere obişnuită. Dar şi o naştere obişnuită e o chestiune extraordinară, e ceva ce nu se poate spune. Omul e definit de poetul Nechifor Crainic ca neant înflorit în minune, ca o minune adevărată şi minunea adevărata se realizează în cele care sunt mamele oamenilor care se nasc în această lume. În Maica Domnului lucrurile-s mai presus de obişnuit, deci „străină este naşterea Ta”‘ zicem către Domnul lisus Hristos.

Străină Învierea Ta“. Nimeni nu poate cuprinde măreţiile Învierii şi noi mărturisim la slujbele noastre că Învierea este mai presus de lume: “cea mai presus de lume Învierea lui Hristos Dumnezeu”. Dacă vrei să înţelegi lucrurile acestea cu mintea omului obişnuit, cu puterea ei, nu se poate, ci doar prin puterea Duhului Sfânt, numai prin lumina de sus, numai prin ajutor de la Dumnezeu.

Străină şi înfricoşată este şi dumnezeiască înălţarea Ta“. Străină este, adică mai presus de înţelegere, mai presus de obişnuit. Şi înfricoşată este. Ce înseamnă înfricoşată? Înseamnă că-i uimitoare Înălţarea la cer a Mântuitorului lisus Hristos. Şi dumnezeiască pentru că se întâmplă prin puterea lui Dumnezeu şi e mai presus de ceea ce putem înţelege noi cu mintea noastră; avem trebuinţă de ajutor de la Dumnezeu ca să trăim o viaţă mai presus de fire.

Cel ce se smereşte se va înălţa

Am amintit lucrurile acestea şi pentru că se potrivesc cu ziua în care ne găsim, cu sărbătoarea pe care am început-o astăzi şi care ţine – nu ca sărbătoare ci ca atmosferă de gândire şi de trăire religioasă -până de mâine într-o săptămână inclusiv, adică vreme de 9 zile.

Important este pentru noi, care-i calea înălţării? Şi calea înălţării o ştim, dacă ne gândim ce a zis Mântuitorul: „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălța“(Luc.18, 14). Calea înălţării ar fî în primul rând smerenia, plecarea cu mintea în faţa lui Dumnezeu.

Părintele Arsenie – Dumnezeu să-l odihnească – zicea că noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie. Plecarea cu mintea faţă de Dumnezeu este începutul înălţării sufletului.

O sfântă din biserica apuseană (Sfânta Tereza de Lisieux) zicea că: „Smerenia este ascensorul vieţii duhovniceşti”, iar cartea scrisă despre viaţa ei (a scris-o fiind călugăriţă şi la îndemnul duhovnicului, din ascultare) se numeşte „Istoria unui suflet”.

Ea spune acolo că smerenia este ascensorul vieţii duhovniceşti. Aşa cum într-un bloc unde este ascensor, nu mai trebuie să mergi din treaptă în treaptă, ci te aşezi în ascensor şi ajungi până unde merge ascensorul, aşa este şi cu smerenia: te înalţă.

Numai că smerenia are două chipuri şi anume:

  1. Există o smerenie în care omul îşi recunoaşte păcatele, smerenie a conştiinţei păcătoşeniei, smerenie pe care a avut-o vameşul (din pilda cu vameşul şi fariseul) care-şi bătea pieptul şi zicea: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosul” (Luca 8, 13) şi numai atât se gândea, asta i-a fost toată rugăciunea. Şi Dumnezeu i-a primit rugăciunea şi s-a întors mai îndreptat la casa sa decât fariseul care se lăuda în rugăciunea lui.
  2. Adevărata smerenie este însă atunci când ajungem la smerenia Sfântului loan Botezătorul, care zicea despre Domnul Hristos: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez “(loan 3, 30) şi la smerenia Maicii Domnului care a zis: „că a căutat spre smerenia roabei sale”, iar în faţa îngerului binevestitor a zis: „lată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! “(Luc. 1,38). Iar această smerenie este rezultatul virtuţilor. Sfântul Isac Sirul spune că “cine n-a trecut prin conacele tuturor virtuţilor, încă n-a ajuns la smerenie”.

Altă cale a înălţării noastre: învingerea păcatelor şi realizarea virtuţilor

Mai este o cale pe care ne-o arată Sfântul Apostol Pavel în epistola către Coloseni, Cap.3 – citiţi-l, recitiţi-l, buchisiţi-l. „Dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu, iar când Hristos, Care este viaţa voastră Se va arăta, atunci voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă”.

Şi acum este nevoie de atenţie: “De aceea, omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi zgârcenia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării“. Deci e vorba de cinci păcate mari: desfrâul (de orice fel ar fi), necurăţia, patima, pofta rea şi zgârcenia.

Tot Sfântul Apostol zice: „Lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, iuțimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră “, deci încă cinci. Aşa ceva nu trebuie să fie în viaţa, în fiinţa unui credincios.

Şi încă ceva: “nu vă minţiţi unul pe altul, pentru că v-aţi lepădat de omul cel vechi… şi v-aţi îmbrăcat în omul cel nou“. Deci încă un păcat, al 11-lea, deocamdată. Atâtea a pomenit Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni. Sunt şi altele, în care zice (Sfântul Apostol Pavel) că dacă omul are păcatele acelea nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu (citiţi 1 Corinteni 6, 9-11).

Sfântul Apostol Pavel nu se opreşte aici, ci mai adaugă câte ceva din pozitivismul vieţii creştine şi spune: „Îmbrăcaţi-vă ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi“. Cu ce? Spune el cu ce: „Cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare, îngăduinţi-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre“.

Vârful la care trebuie să ajungem, înălţimea pe care trebuie s-o atingem este deci pacea lui Hristos care covârşeşte toată mintea, care stăpâneşte în inimile noastre şi la care nu se poate ajunge dacă nu înlăturăm cele 11 păcate pe care le-am amintit, şi dacă nu realizăm virtuţile pe care le-am pomenit, adică milostivirile îndurării, bunătatea, smerenia, blândeţea, răbdarea, iertarea şi iubirea. Sunt şapte.

Nu ştiu dacă Sfântul Apostol Pavel când a scris s-a gândit dacă să fie şapte sau opt. Atâtea au rămas scrise în epistola către Coloseni. Vă atrag atenţia asupra acestui capitol şi vă rog să-l aveţi în vedere ca să ştiţi care-i calea înălţării noastre.

Pacea sufletului (isihia) este nepătimirea

Am făcut acest ocoliş mare ca să încep acum să vă vorbesc despre ISIHASM. Să ştiţi că l-am făcut de bună voie şi nesilit de nimeni. Aşa am crezut că-i bine, pentru că este sărbătoarea Înălţării, dar şi pentru că isihasmul asta o urmăreşte: să-l ajute pe om să se schimbe, să se facă din rău bun, să aducă ajutorul lui Dumnezeu în sufletul credincioşilor. Să ştiţi că n-am de gând să vă prezint isihasmul în toată întinderea lui şi în toate aspectele lui. E vorba de o asociaţie pentru isihasm, dar ca să fie posibilă o asemenea asociaţie, noi trebuie să ştim ce este isihasmul. Isihasmul, am putea zice că este un curent de idei, este o angajare pentru mulţi, cât mai mulţi, într-o lucrare anume, de îmbunătăţire sufletească, dar am putea zice tot aşa de bine că isihasmul este un chip de angajare pentru îmbunătăţirea sufletească.

Este vorba deci de consideraţii în legătură cu isihasmul. De unde vine cuvântul isihasm? Vine de la cuvântul isihie (prin părţile noastre, în Drăguş, am aflat că sunt oameni pe care-i chamă Isihie, un nume de mai demult).

Isihie, în greacă înseamnă linişte, deci isihasmul este ceva care duce la linişte. Când poţi ajunge la linişte? Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie are cuvântul că “pacea sufletului este nepătimirea”, deci când ai ajuns la nepătimire, să nu mai fii stăpânit de rele, de patimi (acestea din urmă fiind deprinderi în rău).

Anul trecut v-am vorbit aici despre pricinile patimilor şi despre mijloacele de despătimire, pe care dacă vrei să te angajezi într-o viaţă superioara, trebuie să le ştii, să le ai în vedere, să te conduci după ele. Când e vorba de îmbunătăţire sufletească, asta nu se aşteaptă, se şi lucrează pentru ea, ori ca să lucrezi pentru ea trebuie să ştii nişte lucruri care, dacă le ştii, trebuie să le şi pui în practică.

Ce trebuie să ştim despre isihasm? Cum poate ajunge cineva să ajungă ISIHIE, nu numai după nume ci după realitatea vieţii. Cum poate ajunge cineva la liniştire? Ajunge la liniştire atunci când îşi linişteşte răutăţile, când nu mai este rău, când a scos din suflet răutatea şi când a întemeiat în suflet bunătatea. Poate v-aţi oprit vreodată cu gândul la psalmul 33, unde se prezintă un program de viaţă şi anume, zice psalmistul: “Veniţi fiilor, ascultaţi-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăţa pe voi! De vrea omul să trăiască şi să vadă zile bune, să-şi oprească limba de la rău şi buzele sale de la minciună, să se ferească de rău şi să facă binele, să caute pacea şi să o urmeze”.

Acesta este un program de viaţă. Cum putem noi să ne facem rânduială în viaţă? Ştiţi cum? Doar dacă ne facem rânduială în adâncul sufletului nostru, în mintea noastră. Fără rânduială din minte nu-ţi poţi face rânduială în viaţă. Unii oameni, când au spus un cuvânt nepotrivit au o vorbă românească: „M-a luat gura pe dinainte”. Se poate aşa ceva? Nu. E un cuvânt care nu are justificare din punct de vedere al vieţii duhovniceşti. Nu te ia niciodată gura pe dinainte, nu ajungi niciodată să spui un cuvânt nepotrivit dacă nu-l ai în tine. Ori, ca să îți faci rânduială în viaţă trebuie să-ţi faci şi în minte, să scoţi din minte gândurile rele fiind rădăcina tuturor celor rele şi tuturor celor bune.

Omul este o fiinţă gânditoare; e un dar de la Dumnezeu să gândim. Prin aceasta ne deosebim de animale, că noi gândim şi că viaţa noastră este întemeiată pe gândire. Cuvântarea mea e întemeiată pe gândire, pe ceea ce port în suflet. Cuvintele mele ajung în mintea celor care mă ascultaţi, ca gânduri se întemeiază şi apoi devin pricini ale cuvintelor şi pricini ale faptelor.

De aceea grija noastră cea mai de căpetenie, când e vorba să devenim buni este întâi să nu mai fim răi. Şi dacă nu mai suntem răi, am ajuns la nerăutate. Acesta este pragul spre bunătate, întâi trebuie să scăpăm de răul din noi, să scoatem din noi tot ce e rău. Bineînţeles, aceasta se face cu ajutorul lui Dumnezeu nu numai cu puterea omului. Dar cum se poate realiza lucrul acesta? Să avem în vedere gândurile noastre şi să le selectăm: pe cele bune să le primim şi să le ţinem, iar pe cele rele să le ocolim. Cum anume?

Părinţii cei duhovniceşti, mai ales cei trezvitori, care au avut în vedere trezvia, adică luarea aminte, de la care avem scrieri în vol. 4 din Filocalie (Isihie Sinaitul şi Filotei Sinaitul, în special), apoi în vol. 7 (Sfântul Grigorie Palama) şi vol. 8 (Sf. Ignatie şi Calist), s-au ocupat de metoda aceasta de îmbunătăţire sufletească prin înlăturarea gândurilor rele şi prin încurajarea gândurilor bune. Metoda este o metodă de angajare în rugăciune, de raportare la Dumnezeu.

Isihasmul este angajare în rugăciunea de toată vremea

Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie, ne spune: “Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, pentru ca atunci când îl vei uita, Domnul să-şi aducă aminte de tine”.

Sfântul Marcu Ascetul are în vedere raportarea omului la Dumnezeu cu evlavie, prin rugăciune. Un cuvânt asemănător îl găsim circulând la Sfântul Munte, în Grecia, unde părinţii zic aşa: “La Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu nu ca la om şi să-l respiri pe Dumnezeu în toată vremea”. Ce înseamnă asta? Înseamnă că cine crede în Dumnezeu nu poate neglija pe Dumnezeu şi trebuie să se raporteze la El cu evlavie, iar rodul evlaviei, rodul credinţei, rodul luării aminte la Dumnezeu este rugăciunea.

Părinţii cei duhovniceşti au rânduit o angajare în rugăciune printr-o rugăciune, prin rugăciunea de toată vremea, pe care părintele Arsenie o numea „Rugăciunea cu care se mântuiesc călugării”. Să ştiţi că Filocalia a fost scrisă de călugări şi a fost scrisă pentru călugări, dar au folos toţi cei care o folosesc.

Este o rânduială la călugărie, când se face cineva călugăr şi primeşte hainele cu care e îmbrăcat, care sunt haine date atunci, la călugărie: întâi primeşte “haina veseliei”. Să ştiţi că un călugăr trebuie să fie un om vesel, dacă nu-i vesel, nu-i călugăr. Deşi, se zice despre călugăr că îmbracă chipul cel de plângere. Poate să şi plângă dacă-i vine, dar cel mai bine e să fie bucuros că aşa vrea Domnul Hristos, să fim toţi bucuroşi.

De aceea prima haină pe care o primeşte călugărul este una albă, cu care nu umblă decât în zilele acelea imediat după călugărie şi se numeşte haina veseliei. Fondul trebuie să fie veselia. Tot atunci mai primeşte un obiect numit “metanii” şi când i se dau metaniile, adresându-se celor care sunt de faţă, slujitorul slujbei de la călugărie spune aşa: „Fratele nostru (se spune numele lui) primeşte sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos”. I se adresează apoi celui care se face călugăr şi zice: „Că eşti dator în toată vremea să ai în minte, în inimă, în cuget şi în gura ta, numele Domnului lisus şi să zici: “Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluleşte-mă pe mine păcătosul”.

Era la noi la mănăstire, la Sâmbăta, un părinte venit (de canon), iar când îi spuneam ceva din Pateric şi Filocalie. zicea: „Lasă-mă pe mine cu d-ăstea care-s pentru dumneata, căci dumneata eşti călugăr”. Isihasmul este al călugărilor, nu al mirenilor.

Poate să fie cineva mirean isihast, dar în primul rând un călugăr trebuie să fie isihast, prin rostul lui, prin faptul că a primit metaniile, prin faptul că-i dator să zică în toată vremea: „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşle-mă pe mine păcătosul”.

Şi să ştiţi că aceasta este temeiul isihasmului. Prin faptul că se ţin nişte conferinţe sau colectări de ajutoare, acestea sunt lucruri care nu ţin de isihasmul propriu-zis. Isihasmul este angajarea în rugăciunea de toată vremea.

Eu ştiu de rugăciunea aceasta din 1942. Prin ce împrejurare? În 1942, la sfârşitul lui august, aveam 13 ani şi jumătate… Eu sunt născut 1929, într-un sat de lângă Sibiu, numit Topârcea, într-o familie de oameni modeşti, ţărani, oameni fără pretenţii, dar de treabă. Dumnezeu să-i odihnească.

Sunt cel mai mare dintre patru fraţi şi am venit pe lume cu ştirbiri, aşa a vrut Dumnezeu. M-am pomenit în lumea asta cu ştirbirea care am dus-o toată viaţa, cu mulţumire şi cu bucurie. Fiind în această situaţie am fost mai disponibil pentru gânduri, pentru idei, pentru preocupări interioare.

Aflasem că la Mănăstirea Sâmbăta era un părinte, de pe atunci cu nume mare, cu viaţă deosebită, pe nume Arsenie şi mă gândeam că poate ar fi bine să-l cunosc, că ce-ar fi să mă fac călugăr ş.a.m.d. Era un preot la noi, părintele loan Opriş, care mi-a atras atenţia asupra acestui fapt; i-am scris o scrisoare părintelui Arsenie, iar acesta mi-a răspuns, printr-un diacon de la mănăstire, atrăgându-mi atenţia asupra acestei rugăciuni, fără amănunte, doar atâta, să o zic.

La sfârşitul lui august, ajungând la mănăstire cu gândul să mă fac călugăr, să stau o vreme acolo, m-am întâlnit cu părintele Arsenie şi acesta m-a primit, m-a luat la spovedit şi am aflat de la părintele câte ceva despre rugăciune. Nu teorie. Puteţi citi toate cărţile din lumea asta despre rugăciune, mai mult decât faptul de a te angaja nu-i nimic.

Doar faptul acesta, de a face rugăciunea. Când te faci călugăr şi ţi se spune că eşti dator să ai în toată vremea în minte, în inimă, în cuget şi în gura ta, numele Domnului lisus Hristos şi să zici rugăciunea, când îţi spune aceasta nu o spune ca o teorie, adică: fii atent, că vezi, că nu ştiu ce. Nu. Ci eşti dator să faci lucrul acesta.

Despre metoda isihastă

Eu am ştiut acestea cu 11 ani înainte de călugărie, de la părintele Arsenie, care mi-a zis aşa: Să zici rugăciunea “Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” cu gândul nu cu cuvântul vorbit, deşi şi cuvântul vorbit are importanţa lui, că dacă eu numai m-aş gândi la ce vă spun acum, ar însemna să nu ştiţi nimic din ceea ce gândesc.

Deci cuvântul vorbit are importanţă atunci când e vorba de relaţiile dintre oameni şi când e vorba să scrii; când scrii, e ca şi cuvântul vorbit, cu deosebire că cuvântul vorbit se adresează urechii, iar cuvântul scris se adresează văzului.

Dar şi gândirea noastră, până la urmă, tot pe cuvinte se bazează. Prin urmare, părintele Arsenie mi-a atras atenţia: „Să începi cu cuvântul gândit, pentru că rădăcina e gândul, în gând trebuie să-ţi faci rânduială”. După aceea vine cuvântul. Cuvântul vorbit are importanţă atunci când ne aflăm într-o colectivitate, când suntem la slujbă, când avem în vedere slujba, rânduielile liturgice, când spunem ceva pentru cei care aud şi când cei care aud spun ceva către noi. De exemplu răspunsurile de la slujbă: „Harul Domnului nostru lisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi” e un cuvânt al preotului, un cuvânt de binecuvâtare pe care-l spune cu glas tare iar cei care ascultă zic: „Şi cu duhul tău“, adică nu numai cu noi, ci şi cu tine. E o solidaritate, o întrepătrundere. Între liturgisitor şi cei care liturgisesc împreună cu el, la măsurile lor.

Părintele zicea apoi, ca rugăciunea aceasta, făcută la nivelul gândului să o lipesc de respiraţie:

– între o respiraţie şi altă respiraţie (când nici nu inspir, nici nu expir) se zice „Doamne.., “,

– apoi, inspirând se zice: „ lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu… “,

– şi apoi, expirând se zice: „miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

Să ştiţi că mai mult nu mi-a zis. Cu asta am plecat eu din faţa părintelui, cu gândul să fac şi eu aşa. Binenţeles că n-am tăcut şi n-am făcut după o rânduială şi mai ales nu am făcut cu statornicie, adică într-o vreme anume. De câte ori mi-am adus aminte am zis dar n-am avut o vreme anume. Acum eu le spun la oameni că este bine să aibă o vreme anume când să spună numai rugăciunea, pe lângă faptul că zic această rugăciune şi când îşi aduc aminte.

Să-şi facă o vreme în fiecare zi, un sfert sau o jumătate de oră, să zică continuu rugăciunea, dacă se poate lipită de respiraţie. Nu trebuie neapărat lipită de respiraţie, pentru că Dumnezeu nu se descoperă tehnicii, adică ai o tehnică şi Dumnezeu le vede că foloseşti tehnica respectivă şi gata, apare Dumnezeu în existenţa sau conştiinţa ta. Nu-i aşa. Dumnezeu se descoperă doar celor cu inima curată.

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceeia vor vedea pe Dumnezeu”(Mat.5, 8). Vine câteodată vreun beţiv sau fumător şi zice că l-a văzut pe Domnul lisus Hristos sau câte o femeie cu păcate mari şi zice că a visat-o pe Maica Domnului. Nu se poate. De visat a visat, dar nu pe Maica Domnului ci nişte imagini din cugetul ei, dintr-o icoană.

Să fim cu gând bun. Dumnezeu se descoperă, nu tehnicii, nu faptului că faci închinăciuni sau că stai în genunchi sau în picioare, nu faptului ca pui degetul într-un loc pe inimă şi priveşti spre inimă. Astea sunt numai nişte lucruri prin care se angajează omul simplu ca să se poată concentra mai bine. Dar în realitate, lucrurile astea n-au nici o valoare pentru viaţa lăuntrică, pentru viaţa sufletească, interioară. Important este să iei aminte la gânduri, important este să te simţi în legătură cu Domnul Hristos, să ştii că mântuirea vine prin Mântuitor nu de la tine, să ocoleşti gândurile cele rele prin aşezarea aceasta de rugăciune, prin deprinderea aceasta de rugăciune.

Rugăciunea isihastă ne descoperă mizeria din suflet dar ne aduce şi o bucurie mare.

Să vă spun ce s-a întâmplat cu mine (că ce ştiu eu ce se întâmplă cu alţii?): părintele Arsenie nu mi-a spus să mă consult cu cineva, poate pentru că şi-a dat seama că nici nu am cu cine să mă consult într-o chestiune de felul acesta. Eu urma să fac o şcoală în Timişoara, iar un om care să-mi spună ceva despre rugăciunea aceasta lăuntrică, despre angajarea în rugăciune, despre metoda de îmbunătăţire, nu aveam unde să găsesc.

La drept vorbind, nici n-am căutat, însă eu acum îi previn pe cei cărora le dau în grijă să zică rugăciunea, că cel dintâi lucru ce se întâplă cu un om care începe să se ocupe de sufletul său este că îşi descoperă mizeria din suflet. Fiecare dintre noi avem o mizerie în sufletul nostru, cel puţin într-o anumită perioadă a vieţii noastre, de exemplu în vreme copilăriei, a tinereţii. În copilărie, dacă ne ocupăm de noi înşine avem rezultatul acesta al întâlnirii cu noi înşine, cu partea negativă, rea, a sufletului. Copilul este oglinda părinţilor, care sigur au avut şi ei, şi bune şi rele, amestecate.

Aşa cum există asemănare între părinţi şi copii, între bunici şi nepoţi, din punct de vedere fizic şi fiziologic, există tot aşa o asemănare din punct de vedere sufletesc. Odată m-am întâlnit cu cineva la Ocna Sibiului, care m-a luat cu căruţa să mă ducă la părinţii mei acasă. Acela mi-a spus că el are „inimă bună ca tatăl lui şi gură rea ca mama sa”. Deci şi-a dat seama că el este o sinteză chiar dacă nu mi-a spus: „Părinte eu sunt o sinteză a lui tata şi mama”.

Să ştiţi că asta este ceea ce întâlnim noi, ceea ce realizăm noi din punct de vedere sufletesc, atunci când ne ocupăm de noi înşine. Se dezlănţuiesc nişte furtuni de gând, care nu se întâmplă decât atunci când scormoneşti la ele. Dacă nu scormoneşti, la ele nu ajungi. Să ştiţi că exista în fiecare şi posibilitatea aceasta de furtuni de gând şi de aceea omul se şi sperie de gândurile care îi vin şi se lasă de rugăciune. Eu nu m-am speriat de furtuni de gând. Nu pentru că n-am avut mizerie în suflet. Am avut.

Dar nu m-am speriat pentru că n-am pus niciodată aceasta în legătură cu rugăciunea, ca să zic că uite, dacă nu m-aş ruga, n-aş mai avea situaţii din astea, şi hai să nu mă mai rog. M-am rugat în continuare şi aşa mi s-a limpezit sufletul, cu vremea. Acesta este primul rezultat din preocuparea aceasta lăunrtică: că te cunoşti pe tine însuţi, că-ţi cunoşti partea negativă, mizeria din suflet, şi că te poţi lupta cu gândurile care vor să se înstăpânească în tine.

Să ştiţi că lupta aceasta de gând este o chestiune esenţială şi în isihasm şi în viaţa creştină în general. Fără angajarea aceasta nu există îmbunătăţire reală. Până la urmă Dumnezeu ne ajută şi ne limpezeşte, pentru că noi ţinem seama de Dumnezeu.

Şi un alt rezultat pe care l-am avut a fost o bucurie atât de mare că n-o pot spune. Câteodată mă gândeam că oare n-o să mi se întâmple ceva? Că n-o să mor de bucurie, de câtă bucurie aveam din rugăciune?

Isihasmul nu-i o profesiune, ci un însoţitor

Dar să ştiţi că eu n-am căutat prin rugăciune decât rugăciunea însăşi (angajarea aceasta) şi celelalte au venit de la sine. Deci greşesc aceia care spun că se apucă să zică “Doamne lisuse” întins şi apoi ajunge să facă minuni, sau să ştie lucruri pe care nu le mai ştie nimeni.

Rugăciune se face pentru rugăciunea însăşi, pentru mila lui Dumnezeu, pentru a câştiga mila lui Dumnezeu. Dumnezeu ne miiuieşte dintr-o dată ca şi pe fiul risipitor atunci când s-a întors acasă. Tatăl a alergat în faţa lui şi l-a primit cu bucurie şi a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat, iar el a început să zică: „Tată, am greşii la cer şi înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. El voia să zică şi mai departe: “Primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi” dar n-a mai putut să zică căci tatăl său l-a primit dintr-o dată şi nu i-a zis “Zi de vreo sută de mii de ori aşa c-apoi le iert”. Nu. L-a iertat dintr-o dată. Şi noi credem în mila lui Dumnezeu.

Rugăciunea isihastă este o metodă de cercetare de noi înşine, o metodă de angajare în legătură cu Dumnezeu, o metodă în care ţinem seama de Dumnezeu. Iar Dumnezeu ne dă ce ştie El că ne trebuie. Ne lasă să fim copleşiţi de gândurile cele rele ca să ne dăm seama din ce mizerie ne scoate sau ne dă bucurie, pe care nu trebuie să o căutăm, dar pe care oricum o avem. Un creştin adevărat e un om al bucuriei şi toată rânduială de slujbă e o rânduială de mântuire, o rânduială de liniştire sufletească.

Când m-am dus la teologie am aflat că mai ştiu şi alţii de rugăciunea aceasta şi când le-am spus eu ce ştiu şi ce fac, mi-au zis: “Măi frate, păi stai, că pentru asta trebuie să ai duhovnic! Nu-i voie să faci lucruri din astea, că poţi ajunge la rătăcire”. Eu le-am spus: “Păi dacă-i aşa, părintele Arsenie n-a ştiut să-mi spună, să mă prevină!?” Ori înseamnă că totuşi lucrul cel mai de căpetenie este angajarea în rugăciune. Faptul că ai sau că nu ai duhovnic nu este principal, căci rugăciunea este o angajare în credinţă.

Câţi oameni au duhovnic care să aibă o experienţă în isihasm? Câţi sunt? Unde? Aş vrea să-i ştiu şi eu. Apoi flecare are gândurile şi metodele lui. Fiecare ceea ce face aia şi socoteşte că este lucrul cel mai temeinic.

Eu n-am făcut performanţă în nici o privinţă. M-am gândit întotdeauna că viaţa trebuie să se desfăşoare cum se desfăşoară viaţa în natură. Observi că florile sau copii din jurul nostru cresc, dar nu vezi cum cresc, toate astea se fac fără zgomot ştiut de noi.

Să fac o paranteză, un ocoliş aici. Am întâlnit doi oameni care făceau dializă şi fiecare mi-a dat posibilitatea să ascult ce se petrece în corpul lui. Acolo, la mână, unde se pun aparatele, prin care trecea apoi tot sângele, vreme de patru ceasuri şi îi curăţa tot sângele. Am avut posibilitatea să aud zgomotul, care se aude ca un râu. Deci zgomotul poate să existe, dar nu îl ştim noi.

Totul se face fără salturi, fără zgomot. Vreau să spun că aşa trebuie să se întâmple şi în viaţa duhovnicească: te angajezi la o lucrare pe care ştii că o binecuvântează Dumnezeu şi o faci, dar nu în loc de altceva. Adică, dacă un student aude de isihasm şi de rugăciunea de toată vremea şi se lasă de studii, învaţă puţin, numai să zică “Doamne lisuse”, nu-i corect.

Noi trebuie să ne vedem de viaţă şi de familie, trebuie să vedem de tot ce avem de făcut, dar toate acestea în atmosferă de rugăciune. Fără atmosferă de rugăciune nu realizăm nici isihasm, nici altceva. Încă o dată vă spun: isihasmul e pentru călugări.

Folos pot avea toţi cei care se angajează la metoda isihastă. Toţi. Nu există aici un om care să nu poată avea folos din asta, dacă e sincer, pentru că noi îl căutăm pe Dumnezeu, pentru că noi cerem ajutorul lui Dumnezeu şi nu se poate să nu ne dea Dumnezeu ajutor, cum ştie El, pentru că noi nu cerem lui Dumnezeu un fel de ajutor anume. Ştim un singur lucru foarte important şi anume că prin metoda aceasta de angajare ni se limpezeşte mintea, ajungem la liniştea sufletească, ajungem să facem faţă uşor tuturor greutăţilor din lumea aceasta, câte ne vin în faţă.

Am zis că sunt cei ce se ocupă de o anumită metodă şi spun: gata, asta-i totul. Să ştiţi că nu-i totul isihasmul, nu-i totul metoda aceasta. Totul este ceea ce ne spune biserica: “Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Şi viaţa, oricât e rugăciunea de importantă, nu cuprinde numai rugăciunea.

Nici pustnicii nu cred că se pot ruga într-una, dar pot să facă din viaţa lor o slujbă adusă lui Dumnezeu, o rugăciune. Deci eu sunt pentru rugăciunea liturgică, sunt pentru slujbele bisericii, pentru că ele, slujbele, ne conduc, ne pun în faţa lui Dumnezeu, ne dau posibilitatea de verificare.

Şi apoi să ne ajutăm cu rugăciune, hai să nu zic de toată vremea ci de câtă vreme putem noi să facem asta.

Viitorul ţării stă în mâinile părinţilor

Şă învăţăm noi rugăciunea aceasta, să îi învăţăm şi pe alţii, să învăţăm copiii din copilărie încă să zică “‘Doamne lisuse”. Dar dacă îi învăţăm să zică rugăciunea, iar pe de altă parte le ţinem televizorul deschis ca să vadă spurcăciunile care se dau acolo, apoi degeaba zic “Doamne lisuse”. Fiţi atenţi! De noi depinde viitorul ţării noastre nu numai cum se zice, că de tineret. Depinde şi de tineret dar şi de bătrâni, de felul cum îi dirijează şi cum îi îndrumează pe tineri.

“Pe copil să-l ţii în frâne de vrei om la toţi să placă. Nu-l lăsa orice să-ngâne, nu-l lăsa orice să facă, nu-l lăsa după dorirea-i unde vrea el să se ducă. Din acelaşi lemn se scoate și icoană şi măciucă”, zice Vasile Militaru şi are dreptate.

M-a întrebat cineva acuma, de curând, cum lucrează diavolul în viaţa oamenilor. Foarte simplu şi uşor. Îţi dă nişte gânduri pe care zici tu că sunt bune şi le împlineşti ca bune. De pildă: “Lasă-l să se distreze că doar e tânăr, că dacă nu se distrează acum la tinereţe, când să se mai distreze”.

Dar dacă omul ştie ce are de făcut, ştie de Dumnezeu şi de Maica Domnului, dacă ştie de biserică şi de sfinţii lui Dumnezeu, de tainele bisericii, de post şi de tot ce este bun şi frumos, nu se poate să nu aibă o viaţă binecuvântată de Dumnezeu, şi să ştiţi că ultimul lucru pe care l-a făcut Domnul Hristos a fost binecuvântarea cu care s-a înălţat la cer.

S-a înălţat binecuvântându-i pe ucenici. Ucenicii s-au închinat Domnului, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare şi erau întotdeauna în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Un lucru la care aş vrea să vă gândiţi şi să-l aveţi în vedere, este că bucurie mare au şi aceia care nu se distrează, care nu se duc la discotecă. Au bucurie mai mare decât cei care n-au ţinut seama de Dumnezeu şi au ajuns la atâtea încurcături, lucruri rele, necazuri şi asupriri de gând.

Concluzii

Lucrul cel mai important este să îi slujim lui Dumnezeu cu toată viaţa noastră, să ne ajutăm cu rugăciunea “Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. În mod liber şi normal. Trebuie să ai o viaţă normală, dar direcţionată către Dumnezeu. Nu trebuie să lipiţi neapărat rugăciunea de respiraţie, iar dacă o lipiţi să nu faceţi eforturi în privinţa aceasta pentru că aceasta nu e esenţial.

Să ştiţi că eu nu am de gând să fac performanţe, ci doar să mă folosesc de tot ce-mi pune la dispoziţie biserica, de Sfânta Liturghie, de slujbele celelalte la care paricip, zic “Doamne lisuse” când îmi aduc aminte şi cât pot să zic, dar sunt sigur că atunci când mă voi întâlni cu Dumnezeu El nu îmi va spune că eu am putut să zic de un milion de ori rugăciunea şi n-am zis. Însă eu o să zic către Dumnezeu aşa: „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Revista “Porunca Iubirii” – 1/1998