Tradiţia răsăriteană creştină este convinsă că, cu cât fiecare membru în parte este infestat de narcisism, de preocuparea numai faţă de sine, de autoadulare, cu atât umanitatea nu va putea nici-cum şi cu ajutorul nici unui artificiu psihologic, economic, social sau politic să construiască relaţii omeneşti sănătoase şi societăţi binecuvântate.
Numai în acest duh sunt posibile legăturile umane, acolo unde omul este considerat frate, parte a unui trup comunitar, asemenea lui Dumnezeu însuşi. Unde fiecare nu se gândeşte la ce va lua de la celălalt, ci la ce va da aceluia, unde întâlnirea cu aproapele este considerată condiţie a întâlnirii cu Dumnezeu, unde „nu este într-altfel mântuire decât prin intermediul aproapelui” şi unde nu se admite cu nici un preţ lepădarea aproapelui.
„Nu-mi spune, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, cuvântul acesta rece şi fără suflet: ce îmi pasă, nimic comun cu acesta nu am! Numai cu diavolul nu avem nimic în comun, însă cu oamenii avem multe în comun. Căci aceleiaşi firi omeneşti suntem părtaşi, pe acelaşi pământ locuim şi din aceleaşi bucate ne hrănim, avem acelaşi Stăpân, Care a dat aceste legi, şi la aceleaşi bunuri suntem chemaţi. Deci să nu spunem că nu avem nimic în comun cu aceştia; satanică este această vorbă, diavolească această lipsă de omenie; nu cumva să spunem asta, ci să arătăm fraţilor cuvenita purtare de grijă!”
În cântecul popular „A murit în piaţa din parc”, poetul exprimă concepţia creştină de mai sus, condamnând abandonarea unui om de către prie-tenii săi, rude şi mai general de întregul organism social în clipa în care omul respectiv a fost acuzat de o oarecare abatere. Părăsit şi singur, acest om a murit pe o bancă în parc. Imaginea se constituie ca o extrem de dramatică condamnare a abandonării omului, oricare ar fi motivul invocat.
Într-adevăr, n-are importanţă ce motiv alegem pentru a justifica abandonarea cuiva. Când ne permitem nouă înşine pentru un motiv oarecare să-l abandonăm pe aproapele nostru, atunci mai devreme sau mai târziu îi vom abandona pe toţi oamenii şi, la rândul lor, toţi ne vor abandona. Când acceptăm un păcat de moarte, atunci toate imperfecţiunile umane, în cele din urmă, ajung păcate de moarte. Se poate ca noi să considerăm drept păcat de moarte neputinţa altuia, însă celă-lalt, ca şi noi, nu va considera propria lui imper-fecţiune ca păcat de moarte, ci pe a noastră.
In duhul autentic al tradiţiei răsăritene creştine, nu numai că nici un motiv nu scuză abandonarea aproapelui, ci este impusă ataşarea faţă de om chiar şi atunci când acesta îl abandonează pe cel care vrea să-i fie aproape. „Chiar dacă cineva vrea să te abandoneze, nu-l abandona şi tu, nu rosti şi tu acel cuvânt rece şi fără suflet, continuă Sfântul loan Gură de Aur; ci încălzeşte tu însuţi sufletul cel îngheţat. Căci ce se va întâmpla dacă nu va fi încălzit? Va rămâne făcând cele ale sale”.
Numai înlăuntrul acestui duh poate fiinţa şi familia. Dacă soţii sau părinţii nu se luptă să limiteze narcisismul lor, nu va putea să existe nici mariaj, nici familie, după cum se vede clar din criza în care se află aceste instituţii ale societăţii consumiste contemporane. Fără această bătălie, nici o „tehnică” nu va salva nici mariajul, nici familia, după cum adeseori crede Apusul, sau chiar şi Răsăritul, atunci când mimează Apusul. într-adevăr, adeseori îi auzim pe mulţi dintre romeii din Occident prezentându-ne câteva dintre aceste admirabile „tehnici” care vor da soţilor posibilitatea ca fiecare să aibă tot ceea ce vrea şi în acelaşi timp să rămână cuplu. Însă degradarea mariajului în epoca noastră arată că credinţa în aceste „tehnici” şi în posibilităţile lor este infantilă şi demonstrează că soluţia la problemele existenţiale ale omului nu este una tehnocrată.
Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin
Jurnal Spiritual
