Compasiunea este limbajul iubirii (I)

1
1493

compasiunea 1Mai presus de toate este iubirea, iubirea către Dumnezeu şi către aproapele, de aceea cu toţii  ar trebui să ne dorim cel mai mult în viaţa noastră să avem inima ocean de iubire şi tot ceea ce facem: muncă, rugăciune, sfat, îndreptare, mustrare, iertare, ş.a, să facem cu iubire, pentru că iubirea este nestemata virtuţilor, pentru că iubirea este prima şi cea mai importantă dintre poruncile Lui Dumnezeu: ,,Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’’ (Luca 10, 27) Dragostea Lui Dumnezeu şi dragostea oamenilor sunt cele două feţe ale unei singure iubiri depline.”(Sf. Ioan Gură de Aur) Aşa cum spunea Părintele Iustin Pârvu: ,,setea după Dumnezeu ne îndeamnă ea însăşi spre dragostea de aproapele şi invers. Aşa de mare putere are această dragoste de aproapele, încât, cel ce a ajuns la iubirea naturală de oameni, înlăturând iubirea păcătoasă de sine, primeşte darurile vindecărilor. Şi acesta este cu adevărat „următor” al Lui Hristos! Unul ca acesta iubeşte cu dragostea Lui Hristos pe toţi fraţii cei neputincioşi şi se face colaborator al Lui Hristos spre mântuirea sa. Şi asta pentru că Dumnezeu este izvorul iubirii care poate ajunge până la desăvârșire.’’

Dintre toate formele iubirii pentru aproapele, compasiunea este cea mai frumoasă şi mai  înaltă, este limbajul iubirii şi aşa cum a spus Părintele Dumitru Stăniloae, compasiunea este una dintre virtuţile omului îmbunătăţit şi o putem defini ca imboldul sau elanul interior constant de a-i ajuta pe ceilalţi, compasiunea descoperind o inimă delicată, extrem de sensibilă, străină de orice asprime, indiferenţă şi brutalitate. În omul compasiv ,,culminează gingăşia, sensibilitatea, transparenţa şi ele se asociază curăţiei, atenţiei generoase faţă de oameni, disponibilităţii prin care participă cu toată fiinţa sa la problemele şi necazurile lor. În toate aceste calităţi se manifestă o realizare excepţională a umanului. Există într-adevăr o distincţie şi o nobleţe plină de afecţiune în aceste forme superioare ale gingăşiei care lasă în urmă distincţia şi nobleţea obişnuite, distante şi formale. Această gingăşie nu evită contactele cu oamenii cei mai umili şi nu se sperie de situaţiile în care alţii ar crede că se înjosesc.’’

Ce înseamnă să nutreşti sentimente de compasiune pentru semenii tăi? Să ai răbdare să îi asculţi şi să îi ajuţi necondiţionat atunci când au nevoie de o vorbă bună, de o încurajare, de o mângâiere, de o lacrimă, de o rugăciune, de un cuvânt de alinare, de îmbărbătare, de iubire, ş.a.  Oamenii empatici sunt acei oameni care au  disponibilitate spre comunicare şi comuniune care au fost înzestraţi de Bunul Dumnezeu cu darul de a fi capabili ca printr-o simplă şi sinceră  îmbrăţişare să îţi ia preia jumătate din poverile sufletului şi să te facă să nu te mai simţi singur, nedorit, neiubit, neînţeles. De exemplu eu, dacă trec printr-o încercare, printr-o problemă şi un semen de-al meu, un membru al familiei, un coleg, un prieten, un vecin, o cunoştinţă îmi adresează un cuvânt cald, un cuvânt blând şi inima mea simte că e sincer acest cuvânt, uit îndată de supărare, mă bucur ca un copil care este iubit şi alintat de părinţii săi şi îmi vindecă rănile sufletului. E adevărat, orice cuvânt spus cu dragoste vindecă. Are o putere fantastică de vindecare astfel de cuvânt. Să încercăm să rostim şi noi cât mai des cuvinte pornite din suflet, să încercăm să zâmbim mai des şi sincer celor din jurul nostru, să încercăm să dăruim cât mai multe îmbrăţişări semenilor noştri, să ajutăm cu înţelepciune în mod constant, fără a aştepta nici o recompensă în schimbul ajutorului pe care îl oferim. Singura noastră recompensă să fie mulţumirea sufletului, că am putut face un bine pentru cineva, cu ajutorul Bunului Dumnezeu. Făcând o faptă bună cu multă iubire de Dumnezeu şi semeni, făcând o faptă bună în numele Domnului te întâlneşti cu Domnul Iisus Hristos, El este mereu cu tine, este în inima ta şi te ajută să faci şi mai multe fapte bune, te ajută să îţi trăieşti în aşa fel viaţa, încât să petreci o veşnicie în Împărăţia cerurilor alături de El, căci ştie că L-ai iubit din tot sufletul şi din toată inima ta şi ai avut mereu un dor de El, mereu L-ai căutat şi L-ai dorit alături de tine şi i-ai arătat acest lucru fiind compasiv cu  semenii tăi care aveau nevoie de ajutorul tău necondiţionat. Astfel poţi avea mulţumirea că ţi-ai îmbogăţit sufletul, că i-ai dăruit bucuria datorată dăruirii cu iubire din ce ai primit şi tu la rândul tău de la Bunul Dumnezeu, bucuria datorată faptului că ţi-ai făcut datoria de creştin adevărat, bucuria că ai putut să fii generos cu ajutorul Lui Dumnezeu şi nădăjduieşti că traista ta cu fapte bune s-a mai umplut un pic, că ai reuşit să îţi măreşti comoara adunată în cer, datorită milostivirii tale, milostivire trupească sau sufletească, milostivire făcută semenilor tăi în numele Domnului şi te simţi un om bogat sufleteşte şi asta e cel mai important lucru, pentru că bogăţia unui om constă în bunătatea şi frumuseţea sufletului său. Conştientizezi astfel, că dăruind, fiind generos vei dobândi la rândul tău daruri de la Bunul Dumnezeu.

compasiunePentru oamenii care nutresc sentimente de compasiune, slujirea aproapelui reprezintă dimensiunea cea mai înaltă a trăirii omeneşti, cea mai mare bucurie a lor şi îşi sacrifică dacă este nevoie timpul, sănătatea, darurile lor, bunurile lor, pentru a ieşi în întâmpinarea celuilalt, pentru a căra poverile celorlalţi, pentru a uşura greutatea crucii semenilor lor, pentru a alunga din viaţa lor indiferenţa, ignoranţa, individualismul, egoismul.

Omul cu inima plină de compasiune conştientizează că, adevărata credinţă este credinţa în care faptele vorbesc, altfel e o credinţă moartă, conştientizează că doar credinţa care se lucrează prin dragoste este mântuitoare, căci Apostolul a zis: ,,Toţi vom sta înaintea divanului Lui Iisus Hristos, ca să luăm fiecare după cum a lucrat, după faptele lui’’ şi Mântuitorul spune în Evanghelie: ,,Când va şedea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale … şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui’’  iar Sfântul Apostol Iacob  a spus: ,,Dacă ar veni cineva la voi şi ar fi goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele şi v-ar cere ajutor, şi le-ai zice : Du-te, frate ! Mergi în pace ! Dumnezeu să te hrănească; Dumnezeu să te facă sănătos, Dumnezeu să te primească, dar nu i-ai dat nimic, care este folosul?’’( Iacob 2, 14 – 17 ). ,,Ferească Dumnezeu! Dumnezeu ar putea să-l miluiască fără să-l trimită la tine. Dar l-a trimis la tine să vadă dragostea ta; să vadă credinţa ta, ca tu vrei să-l ajuţi, să-l hrăneşti, să-l primeşti ca pe un străin în casa ta şi să-l adapi. Deci, credinţa ortodoxă unită cu fapta bună este credinţă mântuitoare. Iar acea credinţă în care nu-ţi pasă de durerea aproapelui tău, este credinţa stearpă, nelucrătoare şi nu aduce mântuire, căci credinţa fără fapte este moartă.’’(Părintele Cleopa Ilie) Cel ce trăieşte sentimente de compasiune niciodată nu se va mulţumi cu ce fapte ale milosteniei sufleteşti şi trupeşti a făcut, ci mereu îşi va dori să mai ajute şi să mai ajute şi alţi semeni şi mai mulţi şi mai mulţi, fiindcă lipsurile şi nevoile s-au înmulţit şi el nu poate asista nepăsător, nu poate rămâne indiferent la atâtea nevoi, pentru că e un om sensibil, e un om care arde ca o lumânare cu flacăra iubirii pentru Dumnezeu şi semeni, mare şi luminoasă. Şi când nu mai poate, când simte că a obosit un pic se roagă Bunului Dumnezeu, doctorul inimilor şi al trupurilor noastre să-i dea putere, să-i dea sănătate, să-i înmulţească iubirea din inima sa mare, mare, pentru a darui-o mai departe. Dar din dar se face rai, dăruind dobândeşti şi atunci un astfel de om împarte din darurile primite de Bunul Dumnezeu semenilor săi,  conştientizând, că numai asfel va primi daruri şi mai frumoase de la Bunul Dumnezeu.

Un om empatic, un om cu inima plină de compasiune, nu poate rămâne indiferent la suferinţa semenilor săi. ,,Eu cred că indiferenţa este cel mai mare păcat de pe pământ!… Cea mai multă suferinţă o aduce pe pământ nepăsarea oamenilor sau indiferenţa. Sunt semeni de-ai noştri cărora nu le pasă de nimeni, indiferenţa lor fiind semnul unui perfect egoism. Alteori, este semnul unui orgoliu infinit, precum poate fi şi manifestarea celei mai pure nesimţiri. Indiferenţa înseamnă un univers al nimicului, în care nimeni nu este bine primit, în care iubirea de aproapele este nicăieri, unde niciunde nu întâlneşti un om căruia să-i pese. Indiferentul este orb şi trăieşte în întuneric deoarece el nu vede chipuri, nu trăieşte în comuniune; este un singuratic. Indiferenţa se poate manifesta în chip divers pe foarte multe planuri: social, religios, familiar, politic, etc. A fi indiferent este tot una cu a trăi într-o stare de nesimţire. Celui stăpânit de indiferenţă nu-i pasă de poporul său, de cine conduce şi cum conduce ţara, nu-i pasă când bat clopotele la Biserică, nu-i pasă când Dumnezeu îi bate la uşă, nu-l doare de aproapele sau, rămâne rece la rugăminţile prietenilor, rămâne nemişcat la îndemnurile cele bune ale părinţilor, nu-i este dor de cei dragi, poate să plece fără să se uite în urmă, părăseşte fără remuşcări pe cei care i-au arătat iubire. Într-un cuvânt indiferentul nu se vede decât pe sine, nu are ochi pentru ceilalţi, nu ţine cont de nimeni; aş putea spune că, indiferentul, cu adevărat, nu are suflet, nu are inimă, nu are sentimente… Cred că neputinţa indiferenţilor de a iubi şi de a se ataşa de persoane este o formă patologică de vieţuire incapabilă de convieţuire. Este o stare paranoidă în care se zbate un suflet fără simţire, un suflet mort, cu o inimă care boleşte.” (Pr. Alin-Cristian Preotu)

Boala timpurilor noastre este aceea a împietririi inimii faţă de ceilalţi, lipsa dragostei, a milostivirii. Preocuparea exclusivă faţă de propria persoană nu ne mai lasă să vibrăm pentru cei din jurul nostru. Ori, a-i ajuta pe ceilalţi, ne învaţă Mântuitorul, nu e o îndatorire opţională, ci una absolut crucială pentru mântuirea noastră. Omul plin de compasiune conştientizează, că scopul nostru în viaţă trebuie să fie acela de a ne ajuta unii pe alţii, nu de a ne privi unii pe alţii, sau de a trece unii pe lângă alţii, fără să ne pese de lipsurile, durererile şi suferinţele altora. Ar fi minunat dacă cu toţii am fi compasivi, dar din păcate, ne-am învăţat să privim în jurul nostru la suferinţa şi nevoile semenilor noştri şi să trecem mai departe, indiferenţi şi nepăsători, bucuroşi că nu suntem noi în locul lor. Uneori nici măcar nu privim la semenii noştri cum trec prin încercări ale vieţii, ci pur şi simplu ne împietrim de tot inimile şi nu ne interesează deloc ce se întâmplă în jurul nostru. Dacă ne este nouă bine nu ne mai interesează de alţii. Nu ştim, că una dintre poruncile Domnului e să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi, ceea ce implică şi ajutorarea lui în caz de nevoie. Foarte puţini oameni mai sunt altruişti, foarte puţini oameni mai sunt iubitori de Dumnezeu şi semeni, foarte puţini oameni mai sunt dispuşi să ajute necondiţionat pe un semen de-al lor, foarte puţini sunt dispuşi să se mai roage pentru un semen, foarte puţini sunt cei care nu sunt egoişti, care nu pun pe primul plan binele lor, ci binele semenilor. Foarte puţini suntem cei care cunoaştem, că scopul nostru e să ne ajutăm unii pe alţii, să ne iubim ca fraţii, pentru că numai iubindu-ne unii pe alţii şi făcând fapte ale milosteniei putem dobândi Harul Sfânt în inima noastră, putem să avem nădejde la mântuire. Numai dacă vom crede că prin aceşti semeni aflaţi în suferinţă Bunul Dumnezeu ne testează iubirea de semeni şi dorinţa de a sluji aproapelui vom reuşi să ne atingem principalul scop al nostru în viaţă, mântuirea.

compasiune 3Dacă nu vom reuşi să devenim oameni empatici, dacă nu vom reuşi să avem inima curată în care să se sălăşluiască Domnul iubirii, atunci vom lăsa pe cel rău, pe urâciosul diavol să-şi instaleze tronul în sufletul nostru, atunci vom aduce iadul în întreaga noastră fiinţă. Dostoievski a dedicat un mic capitol din Fraţii Karamazov iadului; pentru el iadul este momentul său starea când omul îşi spune: ,,E târziu! Am trecut pe alături de toate… Singurul lucru ce trebuia făcut, pentru care merita să trăieşti, cu care merita să trăieşti, nu-l mai pot îndeplini; nu mai pot fi de folos nimănui. A fost o vreme când puteam iubi din cuget, din inimă, puteam iubi creator; acum nu mai pot face asta; am intrat în veşnicia unde dragostea se revarsă de la Dumnezeu; dragostea mea nu mai trebuie nimănui. Pe pământ, dacă a fost necesară multora; pentru foarte mulţi era necesar să le acord atenţia, să-i pot privi cu ochi adânci şi pătrunzători; să pot să-mi plec urechea către ei şi să aud nu doar sunete goale, cuvinte, ci ceea ce se ascunde în spatele acestor cuvinte: strigătul, plânsul, bucuria sau frica sufletului viu faţă de viaţa sa…’’

Cristina Toma

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

1 COMENTARIU

  1. Foarte frumos!
    Nu putem sta nepãsãtori la suferinta si nevoile semenilor nostri( care sunt de un neam ca noi, credinciosi).Pe acestia trebuie sã-i ajutãm din toatã inima!
    Iar pe toti ceilalti semeni( neortodocsi, diferiti de noi) nu trebuie sã-i iubim la fel, ci cu mãsurã mult mai micã, dupã cum meritã!
    Ei nu sunt ca noi, sunt mai rãi si mai urâti la suflet!
    Meritã sã sufere si sã aibã parte de rãu, necaz, etc.
    Oameni stricati, cu sufletul jumãtate mort si fii ai Satanei, in iad cu toti!
    Ortodocsii sunt mai buni si mai frumosi la suflet!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here