În scrierile patristice se discută mult despre coborârea minţii în inimă şi despre întoarcerea energiilor spre esenţă.
Mintea se retrage in sine insasi.
Iată un binecunoscut fragment dintr-o scrisoare a Sfântului Vasile cel Mare către prietenul său, Sfântul Grigorie de Nazianz: „Căci dacă mintea nu se ocupă de treburi din afară, şi nici nu se împrăştie prin simţuri în toată lumea, se retrage în sine însăşi. Atunci ea se înalţă în mod spontan la contemplarea lui Dumnezeu. Luminată de acea splendoare dumnezeiască, ea uită de propria ei fire.
Apoi, nemaitrăgând sufletul în jos, înspre grija de cele ale gurii sau de cele ale îmbrăcăminţii, îşi va îndrepta întreaga râvnă către dobândirea bunătăţilor celor veşnice”. Sfântul Vasile cel Mare insistă asupra faptului că mintea neîmprăştiată de lucrurile lumii din afară se întoarce la sine însăşi şi se ridică, prin sine, la vederea lui Dumnezeu. Astfel iluminată şi scăldată în frumuseţe, ea nu se va mai tulbura de lucrurile cele pământeşti, uitându-şi până şi propria fire.
Coborârea mintii în inimă
„Coborârea mintii în inimă – adică întoarcerea energiei spre esenţă – constituie vindecarea minţii; această întoarcere presupune mai întâi aflarea inimii trupeşti, şi numai dupa aceea a celei metafizice sau duhovniceşti”. Nevoitorul „coboară în adâncurile inimii sale, la început în inima trupească şi de acolo în acele profunzimi care nu mai sunt ale trupului, îşi găseşte adâncul inimii, atinge miezul metafizic, duhovnicesc, al fiinţei sale pe care, scrutându-l, vede că existenţa omenirii nu este ceva exterior sau străin fiinţei sale, ci e întru totul împletit cu propria sa fiinţă”.
Coborârea minţii în inimă este, de fapt, o unire a minţii cu inima, pecetluită de lacrimi de smerenie şi de o dulce simţire a iubirii dumnezeieşti: „Lacrimile de smerenie din timpul rugăciunii sunt un indiciu cert al unirii minţii cu inima şi al faptului că rugăciunea curată şi-a aflat locul său de obşte, aceasta constituind primul pas al urcuşului spre Dumnezeu. De aceea, asceza aşază lacrimile la temelia vieţii duhovniceşti”. „Intrând în inimă, mintea se desprinde de orice imagine exterioară, atât vizuală cât şi mintală”. Uşile inimii se închid oricărui lucru străin, şi „sufletul pătrunde într-un «întuneric» de o factură cu totul specială, învrednicindu-se astfel să stea cu mintea curată în chip negrăit înaintea lui Dumnezeu”.
Coborârea minţii în inimă şi întoarcerea energiei minţii spre esenţa sa sunt aprofundate de Sfântul Dionisie Areopagitul în descrierea celor trei mişcări ale minţii şi ale sufletului.
Teologia apofatică
Prima este o mişcare circulară a sufletului, „ca intrare în sine însuşi de la cele din afară şi ca adunare unitară în ele însele a Puterilor lui înţelegătoare”; această mişcare circulară implică întoarcerea sufletului mai întâi spre el însuşi, adunarea puterilor sale pentru a se ridica spre Dumnezeu, „Care e mai presus de toate cele ce sunt şi e Unul şi acelaşi şi fără început şi fără sfârşit”. Unitară în fond, această mişcare împiedică împrăştierea minţii, adunând-o şi înălţând-o la Dumnezeu. Mintea se eliberează de cele din afară, alungă orice noţiune legată de imaginaţie şi se uneşte cu inima prin pocăinţă; această unire se numeşte „teologie apofatică” şi este însoţirea minţii cu Dumnezeu, care înlesneşte arătarea Lui înlăuntrul ei.
A doua mişcare, „în linie dreaptă”, presupune atât mişcarea sufletului „spre cele din jurul său şi de la cele din afară”, cât şi înălţarea lui „ca de la nişte simboale variate şi înmulţite spre intuiţiile simple şi unite”. Această mişcare prin care Dumnezeu poate fi contemplat de firea umană se numeşte „teologie catafatică” sau „contemplare naturală”; prin ea, sufletul se înalţă spre Dumnezeu. In acelaşi timp însă ea poate duce la amăgiri. Mulţi dintre cei care au învăţat să privească făpturile lui Dumnezeu „în mod direct” pot fi induşi în eroare; ei ajung chiar să se închine la creaturi, mai degrabă decât la Creator şi la creaţie.
A treia mişcare, „în spirală”, constituie puntea de legătură dintre primele două mişcări.
Vremea rugaciunii
Sfinţii Părinţi acordă prioritate primei mişcări, celei circulare. Pentru că ea formează un cerc. Mintea coboară în inimă şi de acolo urcă spre Dumnezeu, înlăturându-se astfel orice închipuire amăgitoare. Această mişcare circulară se obţine prin rugăciunea noetică; prin ea atletul duhovnicesc se luptă „să întoarcă mintea spre ea însăşi. O propulseazao apoi nu în linie dreaptă, ci printr-o tainică mişcare circulară de la cele exterioare spre sine însăşi”.
Coborârea minţii în inimă se dobândeşte, aşadar, prin rugăciunea minţii. Atunci când mintea, eliberată de gânduri şi plăsmuiri, se roagă în chip nematerial, fără împrăştiere. Sfântul Evagrie Ponticul binecuvântează mintea care se roagă astfel lui Dumnezeu:
„Fericită este mintea care a dobândit în vremea rugăciunii, în chip desăvârşit, starea fără formă.
Fericită este mintea care, rugându-se neîmprăştiat, câştigă necontenit un tot mai mare dor către Dumnezeu.
Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, se face nematerială şi săracă de toate.
Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, s-a lipsit desăvârşit de orice simţ”.
Gândurile bune în viaţa creştinului orthodox, Viaţa ca o prăznuire duhovnicească, Părintele Daniel de la Rarău
Jurnal Spiritual
