Clerul – purtător văzut al harului dumnezeiesc nevăzut

0
125

manastirea-sfanta-ecaterina-din-sinaiTeologia ortodoxă referitoare la preoţie scoate în evidenţă nesfârşita înţelepciune şi iubire de oameni a lui Dumnezeu, Care, cunoscând că slăbiciunea omenească are nevoie spre a primi dumnezeiescul har de un mijlocitor din lumea văzută, se foloseşte de om, făcându-l pe acesta purtător al harului dumnezeiesc, în caliţate de preot.
Harisma omului de a fi fost făcut „după chip” era suficientă prin ea însăşi ca să-L cunoască pe Dumnezeu Cuvântul, şi prin Acesta, pe Tatăl. De vreme ce Dumnezeu cunoştea slăbiciunea omenească, a prevăzut că oamenii ar putea, din pricina negrijii lor, să nu mai ajungă să-L cunoască plecând de la cele sădite în ei înşişi de EL Pentru aceea, a avut grijă să nu fie trecut cu vederea Ziditorul din pricina celor zidite.
Fiindcă nepăsarea omului mergea încet-încet spre mai rău, mai înainte văzând, iarăşi, aceasta, i-a trimis Legea şi pe Proroci, care erau dintre ai săi, încât şi de n-ar fi voit să-şi ridice privirea către cer, spre a-L recunoaşte pe Ziditor, să aibă măcar învăţătura venită de la aproapele. Pentru că oamenii pot să înveţe mai bine cele înalte şi mai presus de lume de la semenii lor».
Dacă omul, pentru a dobândi harul, atârnă de starea personală a purtătorului acestuia, „nădejdea lui este deşartă”, după cuvântul sfântului Ioan Gură de Aur. j
De aceea, este de folos pentru acei membri ai Trupului Bisericii care nu sunt clerici să vadă în persoana clericului doar un purtător văzut al harului nevăzut, şi să nu depindă de el ca om, altfel spus de lipsa lucrării lui personale, a sfinţeniei lui.

Plecând de la opinia Părinţilor Bisericii, la care am făcut referire, reiese că potrivit tradiţiei Bisericii clericul deţine în comunitatea bisericească poziţia unui părinte. Constituie o evidenţă faptul că în această tradiţie lucrarea clericului este una de părinte (tată) al comunităţii, spre deosebire de preoţii idoleşti, care patronau o formă de credinţă impersonală. Sfântul Ioan Gură de Aur consideră o realitate faptul că preotul, slujind ca părinte în comunitatea bisericească, se frământă pentru neajunsurile membrilor ei, chiar dacă propriile lui treburi merg bine. Deoarece ajunge să preia mai multe responsabilităţi, are parte de mai multe primejdii, chinuri şi osteneli decât alţii, pentru că „în fiecare zi îţi slujeşte ţie”, „te cercetează… şi în toiul nopţii dacă îl chemi”. Aceasta este în linii generale lucrarea părintească, caracterizată de un caracter unilateral al relaţiei cu ceilalţi membri ai familiei, care au alte îndatoriri fată de el decât cele avute de el fată de ei, fiind în acord cu cuvântul sfântului Ioan Gură de Aur: „îndoită le este răspunderea”. Sfântul Ioan Gură de Aur consideră, de asemenea, un dat lucrarea părintească a clericului, atunci când spune: „De are cineva părinte, şi de ar avea mii de defecte, pe toate le acoperă. Când îi lipseşte priceperea, ai îngăduinţă. Dacă aşa se cade să ne purtăm cu părinţii trupeşti, este vădit că încă şi mai mult cu părinţii duhovniceşti” (Tâlcuire la II Timotei, PG 62, 612). Pentru sfântul Ioan Gură de Aur, lucrarea clericului nu este părintească doar într-o ordine naturală a lucrurilor, ci într-o măsură mult mai mare, având un caracter duhovnicesc.
Ce se întâmplă atunci când clericul nu acceptă caracterul părintesc al lucrării sale, neavând nicio aplecare înspre asumarea vreuneia din îndatoririle Părinteşti în raport cu ceilalţi membri ai comunităţii isericeşti – îndatoriri pe care sfântul Ioan -Gură de Aur, şi în general tradiţia Bisericii, le consideră fundamentale pentru lucrarea clericului – şi socotind că rolul său se rezumă doar la unul ceremonial, de oficiere a slujbelor?
În acest caz avem de-a face, desigur, cu o problemă foarte serioasă. Este vorba însă de un simptom al unei boli mai generale a mădularelor Bisericii. În rândurile clerului sunt promovate persoane care nu-şi înţeleg rolul aşa cum reiese acesta din tradiţia bisericească, deoarece, într-o anume măsură, ceilalţi membri ai comunităţii, în ansamblul ei, nu-şi exercită lucrarea care le este specifică. Dacă şi-ar asuma în mod real responsabilităţile care le revin în cadrul vieţii Bisericii, ar fi foarte neliniştiţi, văzând locul preotului ocupat de unul care se preocupă doar de afaceri. Mai mult, faptul că este promovată o asemenea persoană într-o astfel de poziţie este un semn că în comunitatea bisericească nu există un altul care să-şi asume îndatoririle de părinte. De regulă, în acest caz, faptul că mulţi clerici nu vădesc nicio aplecare pentru o slujire de părinte în cadrul comunităţii bisericeşti dă naştere unor gânduri de judecată. Interesul pentru familia noastră bisericească se limitează doar la a-i judeca şi osândi pe ceilalţi. Dacă am simţi comunitatea bisericească ca pe o familie duhovnicească mai largă, ne-am nelinişti zi şi noapte sesizând o atât de serioasă disfuncţionalitate a ei. Nu este de mirare că cel puS în fruntea comunităţii bisericeşti nu se simte părinte, atâta timp cât nici comunitatea nu trăieşte ca o familie, nici membrii ei nu se simt fraţi întreolaltă.
Pe de altă parte, cei care intră în cler cu o viziune mercantilă reflectă atmosfera care predomină în general în Biserică. Starea unui mădular al trupului este în strânsă legătură cu starea generală a trupului. Iar starea trupului bisericesc care produce astfel de slujitori ai Bisericii, tributari unei viziuni mercantile, poate fi redată prin acea prejudecată populară: „Preot vrei să te faci, Kosta? Te-a ajuns blestemul, că tot leneşul şi mâncăul, ori preot, ori paznic vor să se facă”. Acest ethos bisericesc care predomină în rândul clerului se caracterizează prin două concepţii diametral opuse. Una are faţă de cleric pretenţia şi aşteptarea pietistă de a fi un supra-om ajuns la desăvârşire, iar cealaltă se exprimă cu dispreţ la adresa lui, prin acele vorbe amintite mai sus, sau se concretizează în panica resimţită chiar şi de cele mai credincioase familii atunci când vreunul din copiii lor îşi exprimă dorinţa de a deveni preot, familia însuşindu-şi toate acele stereotipii şi prejudecăţi conform cărora persoanele atrase de preoţie sunt nevrotice, înapoiate şi inculte.
Mai trebuie specificat că membrii unei comunităţii bisericeşti care trăiesc cu adevărat într-un duh creştin se raportează la omul păcătos ca la un bolnav care are nevoie de compătimire, şi nu ca la un răufăcător care trebuie respins şi pedepsit. Când trăim în duh creştin Ştim că numai dragostea vindecă, iar dacă se întâmplă «părintele nostru duhovnicesc să se îmbolnăvească sufleteşte, se va putea tămădui numai simţind că este acceptat şi iubit de ceilalţi membri ai comunităţii bisericeşti, şi nu prin respingerea şi dispreţul lor.
Acest lucru este redat foartebine e istoria acelui monah care ceruse de la Dumnezeu să-i arate un Bătrân pentru a-l îndruma în viaţa duhovnicească, în timp ce străbătea pustia a dat de o colibă şi a avut încredinţarea lăuntrică că l-a găsit pe cel dăruit de Dumnezeu pentru a-i deveni părinte duhovnicesc. Intrând în colibă, a constatat că acesta trăia cu o femeie. În pofida acestui fapt, a rămas alături de el cu multă smerenie, în deplină dăruire şi ascultare, şi nu numai că a ajuns la o mare înălţime duhovnicească, ci s-a făcut pricină şi pentru schimbarea bătrânului, care s-a reîntors pe calea curăţiei şi a virtuţii. Trebuie să ştim, în final, că teologia preoţiei comportă două aspecte. Unul, de care ne-am ocupat până acum, se referă la acei membri ai Bisericii care nu sunt clerici, dar îi învaţă pe ceilalţi cum să privească lucrarea clericului şi ce atitudine să aibă faţă de el Celălalt aspect, propriu-zis, al preoţiei arată până unde se extind îndatoririle acesteia şi care este caracterul practic al slujirii ei. Nici mirenii nu pot pretinde preoţilor să-şi neglijeze îndatoririle presupuse şi impuse de slujirea lor bisericească, dar nici clericii nu se pot rezuma doar la cele specifice mirenilor, ca o lucrare duhovnicească personală. Aceste lucruri surf valabile pentru orice familie, care nu poate funcţiei cum se cuvine atunci când fiecare din membrii ei, în loc să se îngrijească de a-şi împlini propriile îndatoriri arată celorlalţi membri ce ar trebui să facă.

Clerul azi, o privire din interior, tentaţii, impasuri, maladii şi remedii, părintele Filotheos Faros

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here