Clericul cel mai sfânt şi mai modern se doreşte a fi, în cel mai bun caz, materialist, fără pace sufletească

0
104

SF._Parinti_IOACHIM_si_ANA-218x300Pentru a înţelege chestiunea ce va fi tratată în acest capitol, nu va trebui totuşi să ne limităm la comentariile referitoare la materialismul clericilor. Clericul are şi o altă latură, el crede în lucrurile duhovniceşti.

Omul cu adevărat lumesc este suficient de liniştit, întrucât pentru el nu există acea tensiune între realitatea duhovnicească şi materie. Materialistul se bucură aşadar şi el de o linişte sufletească, întrucât a renunţat să mai urce în corabia vieţii duhovniceşti, care are urcuşurile şi coborâşurile ei. El nu este chinuit de dorul de a naviga pe mare şi a se lupta cu furtunile ei, în căutarea unui liman mai bun, ci preferă să rămână pe ţărm, pentru a se bucura de roadele societăţii de consum, eliberându-se de vinovăţia adusă de o conştiinţă mustrătoare.

Clericul nu are însă un astfel de privilegiu, de a fi liber de toate acestea. Deşi îşi zideşte casa pe usca, corabia îl aşteaptă în port. Iubeşte şi el viaţa lejeră, însă nu îşi poate astupa urechile ca să nu mai audă vuietul valurilor şi nu poate închide ochii la chemarea orizontului deschis în faţa lui. într-o oarecare măsură, slujitorul bisericesc este un străin în această lume, neavând aici „cetate stătătoare” (Evr. 13,14), cerul fiind casa lui.

El urcă la amvon pentru a spune membrilor comunităţii sale bisericeşti să nu adune „comori pe pământ, unde moliile şi rugina le strică; şi unde furii le sapă şi le fură” (Mat. 6,19), ci să investească în valori duhovniceşti nestricăcioase. Ii sfătuieşte să caute mai întâi „împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” (Mat. 6, 33), având certitudinea că lucrurile materiale vor urma şi ele la rândul lor.

Mărturiseşte totodată „că nu întru a prisosi cuiva din avuţiile sale este viaţa lui” (Lc. 12,15), avertizându-i că se va prăpădi cel „ce îşi strânge luişi comoară, iar nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte” (Lc. 12, 21).

Mesajul acesta nu se aude adesea aşa cum ar trebui. Noi, clericii veacului al douăzecilea, ne găsim în situaţia ciudată de a propovădui Evanghelia crucii de pe o canapea comodă. Declarăm superioritatea celor duhovniceşti, însă în acelaşi timp ne bucurăm de o viaţă cufundată în cele materiale. Mesajul ascetic al Evangheliei pare a fi în aceste condiţii o minciună. Orice cleric cu un dram de sensibilitate ştie acest lucru, simţindu-se foarte puţin în largul său, când conştiinţa vine să îl mustre, de pildă, pentru automobilul său deloc modest. Constituie într-un fel o mişelie să stai să să te bucuri de o masă super abundentă, după ce ai declarat în faţa propriei tale comunităţi bisericeşti, că banii cheltuiţi de ei pe o prăjitură cu cremă pot hrăni timp de o săptămână un copil din lumea a treia.

Ni i-am putea mai bine imagina pe înfometaţii lumii sub forma unui lung şir de oameni, începând din faţa propriei noastre porţi, ce străbate continente şi oceane, pe o distanţă de 25 de mii de mile în jurul pământului, pentru a se întoarce din nou în faţa aceleiaşi porţi. Insă şirul nu se încheie aici, ci va străbate prin casa noastră pentru a doua oară, înconjurând pământul, iar şi iar, de douăzeci şi cinci de ori. Iar această coadă de fapt se măreşte şi mai mult, cu 25 de mile pe zi. La fiecare doi ani se adaugă suficienţi oameni înfometaţi pentru a mai face un cerc nou în jurul pământului. Aşa cum arată el acum, îţi va lua trei ani şi jumătate, călătorind zece ore pe zi, cu 50 de mile la oră, pentru a străbate lungimea acestui şir de oameni înfometaţi şi pentru a ajunge la capătul şirului respectiv, care a mai crescut între timp, încât îţi va mai lua câteva luni în plus.

O mulţime de astfel de istorisiri am putea auzi, întrucât dramele durerii omeneşti se desfăşoară zi de zi în toată lumea, multe din ele nefiind foarte departe de noi. Poate că nu există mulţi cetăţeni greci care sa sufere de foame, însă există suficienţi epiroţi din nord şi rusoponţi  lipsiţi de hrana de zi cu zi. Exista mii de bolnavi care au parte de condiţii primitive de spitalizare în sistemul nostru de sănătate. S-au înfiinţat tot felul de instituţii în care îi abandonăm pe bătrâni, pe copiii întârziaţi mintal, pe cei bolnavi psihic. Există, de asemenea, zeci de mii de oameni, poate milioane, care trăiesc ca nişte troglodiţi, uitaţi şi însinguraţi în apartamente mizerabile. Clericul are cunoştinţă de toate acestea şi le face cunoscute Duminica de la amvon membrilor comunităţii sale bisericeşti, cerându-le să contribuie la ajutorarea tuturor acestor oameni înfometaţi şi considerând ca un dat faptul că doar ei trebuie să facă donaţii şi nu el. Pe de altă parte, aleargă din casă în casă pentru a primi atenţii băneşti mai mici sau mai mari, pentru masluri şi sfinţiri, cheltuind o grămadă de bani pentru odăjdii ţesute cu aur, cruci cu diamante şi mitre brodate cu aur, bucurându-se de comodităţi ce au depăşit limita bunului simt. Nu suntem mulţumiţi că lucrurile stau aşa, însă ce putem face? Unii dintre noi, poate cei mai mulţi, închidem ochii din comoditate, făcându-ne că nu Ivedem. Este uimitor câţi dintre noi, clericii, ne confruntăm cu tensiunea apărută între comodităţile noastre trupeşti şi nevoia de a fi părtaşi la nefericirea oamenilor din această lume, prefăcându-ne în final că nu există nicio problemă. Ne înarmăm cu o logică rece şi găsim tot felul de argumente pentru a justifica nivelul înalt de viaţă ce îl avem. Afirmăm că viata preotului trebuie să aibă în esenţă acelaşi nivel cu al oamenilor din comunitatea bisericească. Susţinem că un automobil bun şi un disspozitiv stereo de calitate este la fel de elementar tru viaţa de acum, pe cât era căruţa cu boi şi toba odinioară în alte epoci şi că este o prostie să nu te foloseşti de ce este mai bun dintr-o epocă sau alta. Vorbim despre viaţa plină de jertfa de sine pe care o ducem, muncind multe ore, despre zbuciumul sufletesc la care suntem supuşi ascultând nesfârşitele suferinţe, chinuri şi păcate ale oamenilor. Insistăm pe faptul că am câştigat cu sudoare aceste comodităţi, având dreptul la ele. Ne comparăm cu alţii care trăiesc într-o şi mai mare comoditate decât noi şi credem, se pare, că viaţa noastră este atât de austeră, încât ar putea fi considerată chiar ascetică.

Există anumite aspecte reale în aceste argumente, însă ele constituie mai mult o reflectare a stării noastre sufleteşti decât a realităţii propriu-zise. Ele sunt mai mult o încercare de autoîndreptăţire. Toate concepţiile noastre sunt marcate de fricile, vinovăţiile, nevoile noastre nevrotice şi de iubirea de slavă deşartă. Convingerea că Dumnezeu vrea să avem toate aceste comodităţi moderne, vine în realitate de la faptul că noi înşine le dorim. Este foarte la îndemână pentru un copil să spună: «tata mi-a spus că pot urmări acest program la televizor», când de fapt cele spuse de acela nu stau chiar aşa.

O autoîndreptăţire inacceptabilă pentru tradiţia creştină autentică este faptul că dăruim făcând reclamă diferitelor acţiuni filantropice ale Bisericii. Acest fapt creează încă de la început impresia înşelătoare că noi, clericii, suntem cei care dăm, deşi în realitate nu facem decât să dăm din ce au dat alţii. Însă nu e numai acest lucru. Important nu este atât cât dăm, ci cât ne rămâne. Hristos nu cere ucenicilor să dea pur şi simplu, ci să-şi dea cea de-a doua haină. Pentru Iisus Hristos nu are importanţă cât dăm, ci procentul dat din ce avem. Pentru aceea a ţinut să ne vorbească de banul văduvei, întrucât banul respectiv nu avea valoare mare în sine, dar reprezenta tot ce deţinea ea.

În ultimă instanţă, important pentru Iisus Hristos nu este ce dăm din lucrurile noastre, ci cât dăm din noi înşine. Lucru confirmat şi de apostolul Pavel când le scrie corintenilor despre condiţiile sale de viaţă, care erau mai rele decât ale oricărui altul. „Întru osteneli mai mult, întru bătăi peste măsură, în temniţă mai mult, la moarte adesea. De la iudei de cinci ori câte patruzeci fără una am luat. De trei ori cu toiege am fost bătut; o dată cu pietre am fost împroşcat; de trei ori s-a sfarmat corabia cu mine; o noapte şi o zi întru adânc am stat. In călătorii de multe ori, în primejdii în râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la rudenii, în primejdii de la neamuri, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii în mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi. Întru osteneală şi în supărare, în privegheri de multe ori, în foame şi în sete, în posturi adeseori, în frig şi în golătate. Fără de cele din afară; năvăliri asupra mea în toate zilele, grija tuturor Bisericilor. Cine este neputincios, şi eu să nu fiu neputincios? Cine se sminteşte, şi eu să nu mă aprind?” (D Cor. 11, 23-30).

Cele de mai sus nu constituie o simplă retorică, ci  descrierea unui mod de viată a unui om credincios.

Unii dintre noi acceptăm comodităţile oferite e societatea capitalistă, liniştindu-ne conştiinţa prin criticarea sistemului care le-a creat. Alţii nu ezită să entifice împărăţia lui Dumnezeu cu sistemul unei economii libere. Milovan Gilas spune în cartea sa Noua Clasă: «Sub Stalin, partidul a devenit o masă de oameni indiferenţi ideologic, care sprijineau din inimă şi la unison sistemul ce le asigurase în mod incontestabil multe avantaje». Acelaşi lucru s-ar putea spune despre mulţi dintre noi, clericii, fapt menţionat de apostolul Pavel în epistola sa adresată romanilor: „Care au mutat adevărul lui Dumnezeu întru minciună; şi au cinstit, şi au slujit făpturii decât Făcătorului” (Rom. 1, 25). Ar trebui însă să ne amintim că nu ne aflăm în această lume pentru a face compromisuri cu ea, ci pentru a o schimba. Nu trăim în ea ca să ne potrivim ei, căci lumea este paralizată, fiind întoarsă cu susul în jos şi trebuind readusă la poziţia ei normală. Pacea de care ne bucurăm este mincinoasă, fiind doar rodul unei linişti trecătoare în faţa problemei reale ce o constituie înstrăinarea noastră fată de Dumnezeu.

În cartea lui Maxwell Anderson, Winterest, un tânăr ajuns într-o stare mizerabilă, victima uneia din cele mai chinuitoare rele la care societatea îşi supune copiii, vorbeşte cu o fată întâlnită lângă un pod: «Spune-le când intri în casă, acolo unde este cald şi vă iubiţi unul cu altul, iar mama îi sărută pe cei dragi, spune-le să rămână cât pot aşa, să creadă cu toată puterea că în lume poate fi aflată căldură şi siguranţă şi că Hristos îşi află oile, luându-le în braţele Sale. Am văzut însă câteva oi pe care Hristos nu le-a mai aflat».

Desigur, că plecând de la cele de mai sus, nu înseamnă că slujitorul bisericesc trebuie să-şi refuze orice lejeritate trupească sieşi şi familiei sale. Răspunsul la această dilemă, cel puţin pentru noi, nu este nici predarea fără limite duhului materialist al lumii, nici distanţarea faţă de timpul şi locul în care trăim, ci mai curând recunoaşterea sinceră a conflictului ce apare între duhul egocentric al lumii şi duhul iubirii lui Hristos, conflictul nefiind între materie şi duh, ci intre egoism şi iubire. Materia nu este rea, constituind  ea o creaţie „bună foarte a lui Dumnezeu. Rea este folosirea materiei spre satisfacerea egoismului ornenesc, uitând că ea reprezintă un mijloc de exprimare a dragostei.

Cine altul, afară de Iuda şi cei asemenea lui, putea spune despre femeia păcătoasă că nu ar fi trebuit să ungă picioarele lui Hristos, ci mirul să fi fost mai bine vândut pentru ajutorarea săracilor?

Important nu este ce avem, ci cum am dobândit şi cum folosim cele aflate în posesia noastră. Problema nu este că primim bani de la membrii comunităţii noastre bisericeşti, ci cum îi luăm şi dacă avem în vedere situaţia lor economică. Un preot care ia pentru un parastas de la o bunicuţă săracă o sumă echivalentă cu a treia sau a patra parte din venitul ei lunar, nu este părinte, ci tâlhar. Important nu este cât de comodă este casa preotului, ci cum se foloseşte de ea, nu cât de mare este biserica, ci în ce măsură este ea folosită ca locaş sau casă duhovnicească pentru familia bisericească adevărată căreia îi aparţine.

Omul se poate pierde din pricina comodităţilor moderne dacă îşi predă sufletul acestora, însă acest lucru nu este obligatoriu. Poate fixa o regulă de aur şi în astfel de situaţii. Socrate, în rugămintea sa adresată lui Pan, cu care se încheie dialogul lui Platon, Phaidros, recomandă o astfel de regulă de aur: «Iubitule Pan şi ceilalţi zei care slujiţi aici, fă în aşa fel încât sâ dobândesc frumuseţea interioară a sufletului; bunurile mele exterioare fă-le să se potrivească frumuseţii mete interioare».

Apostolul Pavel scrie corintenilor: „Iar noi nu am luat duhul lumii, ci Duhul cel din Dumnezeu, ca cele ce sunt de la Dumnezeu dăruite noua” (I Cor. 2).  Când omul se raportează astfel la bunurile materiale se eliberează de cugetarea materialistă, chiar de s-ar  găsi înconjurat de ele. Este în lume, dar nu din ea. Hristos a spus „că nu întru a prisosi cuiva din avuţiile sale este viaţa lui” (I Cor. 2,12) şi a condamnat pe cel „ce îşi strânge luişi comoară, iar nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte” (Lc. 12, 21). Cu siguranţă că îndemnul adresat ucenicilor Săi: „Nu vă grijiţi cu sufletul vostru ce veţi mânca şi ce veţi bea” (Mat. 6, 25) este valabil şi pentru noi.

Cu toate acestea, nu există o limită la cât trebuie cineva să se conformeze acestei porunci. Oricât ne-am sili să o împlinim, totdeauna ne va lipsi ceva. Mai important chiar şi decât efortul nostru de a ne conforma poruncii respective, este să nu cădem în ispita autoîndreptăţirii, precum tânărul bogat din Evanghelie, care „vrând să se îndrepteze pe sine” (Lc. 10, 29) s-a dedat acelui joc de interpretare a poruncilor, prin care cineva poate adapta cu uşurinţă poruncile la măsurile lui, dovedind prin aceasta că a reuşit o ţinere absolută a lor. Mai important decât efortul de a ţine poruncile este acceptarea cu sinceritate şi smerenie a faptului că suntem păcătoşi, că nu suntem suficient de milostivi, după cum ne sfătuieşte sfântul Isaac Şirul. Desigur că nu vom fi niciodată îndeajuns de milostivi, pentru că virtutea, în general, nu are limită.

Clerul azi, o privire din interior, tentaţii, impasuri, maladii şi remedii, părintele Filotheos Faros

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here