Clericul -călăuză duhovnicească

0
93

clericClerul are anumite responsabilităţi, la fel ca în orice profesie sau îndeletnicire omenească. Există, însă, câteva note specifice, care deosebesc decisiv îndatorirea clerului de cea a altor profesii, conferindu-i o anumită unicitate. Clericul este întâi de toate o călăuză duhovnicească. Aspectele definitorii pentru slujirea clericală sunt de factură personală. Credinţa reprezintă o trăire lăuntrică, personală.

O provocare unică

Rolul călăuzitor al clericului nu se rezumă doar la capacitatea lui administrativă, la elocvenţă sau la farmecul personal. Clericii buni administratori, retori sau comercianţi ar putea avea şanse de reuşită şi în alte domenii de activitate. Aptitudinile de un fel sau altul îl pot ajuta pe cleric să devină un păstor capabil, insă nu fac din el un adevărat păstor. Trăsăturile care evidenţiază un conducător în Biserică sunt valabile şi în  alte domenii. Totuşi, în Biserică, cel ce are un rol conducător are răspunderea unică de a fi călăuză duhovnicească, calitate care, dincolo de aspectele de ordin exterior, vizează o realitate lăuntrică.
Rolul călăuzitor al clerului în cele duhovniceşti are, desigur, şi manifestări exterioare. Totuşi nu ar trebui să se confunde cu realizările exterioare precum zidirea de biserici, sporirea numărului enoriaşilor şi alte aspecte de aceeaşi factură. Ceea ce contează în cele din urmă în viata duhovnicească nu este ce faci, ci ce eşti, clericul ajungând, inevitabil, să se confrunte la un moment dat cu propriul său sine gol-goluţ. Mulţi dintre noi ne simţim mult mai în largul nostru dacă avem parte de anumite reuşite în viaţă, pe care să ne sprijinim recunoaşterea din partea celor din jur, însă atunci când ajungem să stăm dezbrăcaţi de orice lucru omenesc în fata lui Dumnezeu, nu mai rămâne nimic care să ne îndreptăţească, afară de harul Său. Un cleric mai vârstnic povestea una din experienţele sale din primii ani de slujire care l-a impresionat mai mult. Un necunoscut l-a întrebat într-o bună zi dacă este creştin. „Sunt preot ortodox”, a fost răspunsul acestuia. Străinul nu s-a arătat mulţumit. „Nu asta v-am întrebat”, a replicat el.
Acest cleric a fost impresionat de întâmplarea respectivă, pentru că l-a silit să se detaşeze de omul din afară, în care se simţea în siguranţă, şi să-l caute pe cel lăuntric, unde era mai puţin sigur de sine însuşi. Atunci când un cleric priveşte în lăuntrul său, este posibil să nu vadă credinţă, ci îndoieli, a căror voce se străduieşte să o înăbuşe şi la toţi ceilalţi. Mai poate afla motivaţii egoiste, pe care le osândeşte de regulă de la amvon, şi acea întrebare plină de nelinişte care va reveni permanent: „A cui slavă o caut cu adevărat?” Când credinţa cuiva se identifică cu propria-i ocupaţie este greu să realizeze câtă credinţă mai are în realitate, dincolo de profesia sa, şi câtă se datorează acesteia din urmă.
Apărătorul credinţei are nevoie să fie întărit el însuşi de rezultate palpabile. Credinţa nu reprezintă însă o acceptare a celor spuse de cineva, ci ţine de o încredinţare personală. Un cleric îşi poate submina propria-i credinţă încercând, fie de la amvon, fie la mărturisire, fie în contactul pe care îl are cu un bolnav, să insufle o nădejde sigură, străduindu-se să se arate pe sine drept stâlp al credinţei. întrebările ameninţătoare la adresa credinţei constituie în aceeaşi măsură o ameninţare la adresa rolului său conducător, fapt pentru care este posibil să le evite, mulţumindu-se cu manifestările exterioare ale autorităţii preoţeşti. El se poate bucura de o iluzorie întărire a credinţei venită din partea acestor manifestări exterioare ale autorităţii şi din polemica purtată cu anumite poziţii contrare.
Cu toate acestea, circumstanţele de astăzi nu favorizează această confruntare, care este de o importanţă crucială, cu lipsa de credinţă lăuntrică, întrebările evitate cu bună ştiinţă de cleric, deoarece intră în contradicţie cu propriile lui concepţii religioase, revin ulterior, de regulă, cu şi mai mare tărie, ruinându-i  propriul sistem de apărare, ceea ce va duce la o clătinare a credinţei exterioare, putând ajunge până la a intra în conflict cu acele manifestări ale autorităţii pe care se sprijinea până atunci.
Această situaţie ne readuce cu gândul la imaginea pe care o au alţii despre cleric şi pe care o are el însuşi despre sine şi la presiunea de a trăi după prescripţiile acestei imagini. Unii aşteaptă de la el să le întărească credinţa. Doresc ca el să aibă o siguranţă a credinţei pentru ca şi ei să o capete. Acel comportament care este rezultatul unei aşteptări exterioare atârnă însă de o armonizare cu elemente exterioare, pe temeiul supoziţiei că realitatea din afară o exprimă pe cea lăuntrică. Exteriorul, însă, se poate afla chiar în conflict cu interiorul. Deseori, această confirmare exterioară poate constitui strădania de a amuţi nişte îndoieli lăuntrice. Condiţionarea de o astfel de siguranţă ce emană de la cel ce ne călăuzeşte desfiinţează trăirea credinţei ca percepţie lăuntrică. La credinţă suntem conduşi de o siguranţă care a fost dobândită lăuntric, nu evitând îndoiala, ci confruntându-ne cu ea. Credinţa nu se păstrează prin activarea unui sistem de auto-apărare, ci printr-o confruntare sinceră cu îndoielile care se abat peste noi.

Clerul azi, o privire din interior, tentaţii, impasuri, maladii şi remedii, părintele Filotheos Faros

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here