File de istorie – Moartea Neagră pustiește Europa

0
268
ciumaCea mai cruntă epidemie din istoria scrisă a omenirii a măturat totul în cale, din China până în Europa, lăsând în urmă milioane de cadavre, se arată în Reader’s Digest, în “Când, unde & Cum s-a întâmplat. Cele mai dramatice evenimente… şi cum au schimbat ele lumea”.

Timp de 300 de ani, de la 1300 la 1600, ciuma a fost unul dintre flagelurile Europei care, alături de foamete si de război, a dat naştere unor viziuni apocaliptice precum Triumful Morţii de Bruegel.

Moartea Neagră nu a fost prima epidemie de ciumă pe care o suferise Europa. Una lovise Roma la momentul alegerii papei Grigorie I, în 590. Cetăţenii cădeau morţi chiar în timp ce-l urmau pe papă în procesiune, cerându-i lui Dumnezeu să pună capăt năpastei.

Roze-verighete, La gură buchete

Atunci când copiii cântă cântecelul „Roze-verighete, La gură buchete, Hapciu! Hapciu! Cădem cu toţi“, s-ar putea să evoce fără să ştie o molimă care, la o treime din populaţia continentului, se ivea o dată cu o roşeaţă în formă de inel. Aceasta sfidase eforturile oamenilor de a o împiedica să se răspândească prin mirosirea unor buchete de flori – şi se sfârşise de cele mai multe ori în moarte.

Boala care va purta numele de Moartea Neagră, poate pentru că hemoragia dădea naştere unor pete negre, avea mai multe forme. Cea mai comună era ciuma bubonică, trăgându-şi numele de la bubo, umflătură, în zona vintrelor şi subsuorii. Urmau vomă, febră şi, frecvent, o moarte subită. Ciuma pneumonică afecta plămânii, pe când cea septicemică intra în sânge şi omora într-o singură zi.

Adusă din vestul Asiei

Ciuma a fost probabil adusă din vestul Asiei de către comercianţi din China ce importau blănuri infestate cu purici purtători. În 1347, tătarii din Crimeea, ei înşişi deja decimaţi de ciumă, au asediat Caffa, port de pe coasta Crimeii locuit de mulţi neguţători italieni. În încercarea de a transforma molima de care erau afectaţi într-un avantaj, şeful tătar, Janibeg, a poruncit oamenilor săi să catapulteze cadavre ciumate peste zidurile oraşului, pentru a-i infecta pe locuitorii acestuia.

Tactica a dat rezultate pe care Janibeg nu şi le-ar fi putut măcar imagina. Când italienii din Caffa au fost atinşi de molimă, ei au fugit acasă la Genova, Messina şi Veneţia, iar la sfârşitul lui 1347 şi începutul lui 1348, cele trei oraşe au fost primele din Europa care au simţit efectele Ciumei Negre.

Panica răspândește flagelul

În Messina, orăşenii au intrat în panică, i-au alungat pe marinarii infectaţi şi au fugit. Nu numai că nu au reuşit să se salveze, ci au răspândit molima şi în alte oraşe. În iunie 1348, ciuma a ajuns în Paris.

În aceeaşi vară, ea a pătruns în porturile din sud-vestul Angliei, probabil importată cu un transport de vin de Bordeaux. Ciuma s-a abătut asupra Londrei la începutul anului 1349 şi a ajuns în Scoţia în decembrie.

Ca un fum negru

Trecând Marea Nordului ea a pustiit Scandinavia în cursul anului 1350. De acolo s-a deplasat spre sud şi spre est pe uscat, ajungând de unde plecase, în patria tătarilor de pe râul Volga în 1352, răul cel mare trecuse.

Peste tot, apariţia bruscă a simptomelor aducea groază şi nenorocire. „Vedem moartea cum apare în mijlocul nostru ca un fum negru”, scria un poet galez, Gethin, descriind creşterea bruscă a bubelor. „Are forma unui măr, este precum capul unei cepe… mare este fierberea sa, ca a unui cărbune aprins.”

Pe când ciuma ucidea traiul normal şi nădejdea, legăturile societăţii au început să se destrame. Unii oameni s-au coalizat în grupuri austere de sihaştri, alţii se complăceau într-un dezmăţ colectiv. Cei sănătoşi fugeau de cei bolnavi, părinţii îşi abandonau copiii. Recoltele rămâneau neculese, vitele neîngrijite. Zeci de mii de sate rămâneau pustii, oamenii fugind din calea dezastrelor aduse de ciumă.

Orașe pustiite

Oraşele făceau în genere tot ce puteau, dând decrete ce controlau comerţul cu zonele infectate. Dar pe măsură ce conducătorii le cădeau pradă bolii, legea şi ordinea aproape se năruiau. în Siena, judecătoriile erau închise şi munca la marea catedrală oprită; n-a mai fost reluată, iar catedrala a rămas neterminată până azi.

Aceste lucruri se repetau pe tot cuprinsul Europei. În Franţa, franciscanii notau pierderea a 125.000 suflete din rândurile lor. Sate întregi erau abandonate, mănăstiri şterse de pe faţa pământului. Gherado, călugăr în Montrieux, lângă Marsilia, fratele poetului Petrarca, şi-a îngropat toţi confraţii unul câte unul, până când nu mai rămăseseră decât el şi un câine.

În Anglia, sate întregi au fost lăsate goale, putrezind, şi în cele din urmă uitate. În Rochester, curtea episcopului a pierdut „patru preoţi, cinci gentilomi, zece servitori, şapte tineri diaci şi şase paji”, lăsându-l pe episcop singur în palatul său.

„Câţi bărbaţi viteji, câte domniţe frumoase… îşi luau dejunul dimineaţa cu ai lor, cu prieteni şi camarazi, iar la venirea serii cinau cu străbunii în cea lume!” – GIOVANNI BOCCACCIO

Una din cele mai bizare încercări de luptă contra Ciumei Negre a venit din partea unei mişcări numite a Flagelanţilor. Aceştia jurau să se biciuiască de trei ori pe zi timp de 33 de zile – una pentru fiecare an al vieţii lui Hristos. În procesiuni de până la 1.000 de oameni, indivizi cu glugi negre veneau într-un oraş cântând; erau goi până la brâu, lăsându-şi starostele să îi biciuiască. Apoi toţi începeau să se biciuiască singuri, cântând imnuri în plesnet de bici. Fiindu-le interzis să se spele, mulţi mureau în urma rănilor primite.

Pe când ciuma se stingea în apusul Europei, ea lăsa în urmă un continent în ruine.

Estimările numărului de morţi sunt vagi – existau puţine documente, iar impactul era diferit de la un loc la altul. Pe tot cuprinsul continentului, probabil că circa 20-25 de milioane, adică un locuitor din trei, au murit. Veneţia şi-a pierdut trei sferturi din locuitori, Anglia aproape un milion, din cei 4,5 milioane. Au trebuit să treacă 150 de ani înainte ca populaţia de pe continentul năruit să revină la nivelul anterior.

Angelina Petra