Cinstirea acordată clericului

0
89

grigorieSfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la afirmaţia multora că preoţimea se bucură de anumite cinstiri din partea celorlalţi, descrie situaţia care domina în vremea sa, surprinzător de asemănătoare cu cea de astăzi, lăsând în cele din urmă impresia că indiferent dacă vrem sau nu, fie că ne place sau nu, noi clericii trăim o adevărată contradicţie.

Deşi cădem uneori în ispita de a căuta recunoaşterea şi cinstea din partea celorlalţi – cu toate că „pre noi Apostolii cei mai de pe urmă ne-a arătat, ca pe nişte rânduiţi spre moarte” (I Cor. 4, 9) -, şi ni se întâmplă să ne bucurăm câteodată, din partea unora, de anumite cinstiri, totuşi umilinţele ne pândesc la tot pasul.

„Însă are parte de cinste, zici. De ce fel de cinste, însă? Săracii, pentru jumătate de drahmă, îl fac de două parale în piaţă. De ce nu le închide gura? Simplu, pentru că un lucru ca acesta nu este al episcopului. Apoi, dacă nu dă ajutor tuturor, atât celor leneşi cât şi celor lucrători, mii de judecăţi de pretutindeni se aud. Nimeni nu se teme să-l judece şi să-l defaime. Pe conducători există teama de a-i judeca, dar pe preoţi nu, cei ce-i judecă neavând câtuşi de puţin frică de Dumnezeu. Ce să mai spunem despre grija pentru propovăduire şi învăţătură? Despre povara 1 hirotoniei? Poate că este astfel fie pentru că sunt eu  prea slab, zbuciumat şi de nicio ispravă, fie pentru] că aşa stau lucrurile în general. Cu nimic nu diferă sufletul preotului vorbit de rău din toate părţile – de prieteni şi de duşmani – de clătinarea unei corăbii.

Nu stăpâneşte oare un împărat peste întreaga lume, iar episcopul doar peste un oraş? însă grijile celui din urmă sunt neasemuit mai mari, aşa cum se osebeşte apa bătută de vânt a unui râu de o mare înfuriată de furtună. Cum este cu putinţă una ca aceasta? Pentru că în împărăţia lumească sunt mulţi rânduiţi să slujească fără de preget, potrivit legii şi poruncilor însă aici – nimic asemenea. El, preotul, nu poate porunci ca şi cum ar avea stăpânirea de partea lui; dacă, pe de-o parte, se mişcă energic, este numit aspru, dacă, dimpotrivă, nu este energic, este socotit rece şi nepăsător. Trebuie, aşadar, să păstreze un echilibru între cele două extreme, spre a nu fi dispreţuit, nici urât. Altfel realităţile, problemele îl vor depăşi. Câţi nu ajung să se smintească cu voie sau ; fără voie? Câţi nu ajung să se vatăme sufleteşte, fie că vor sau nu?

 Nu spun, de altfel, decât ceea ce trăiesc şi simt. Nu cred că printre clerici sunt mulţi care se mântuiesc, ci cei mai mulţi dintre ei se vor pierde, căci lucrarea lor se cere a fi plină de curaj. Pentru că multe nevoi se ridică asupra preotului, silindu-l să iasă din modul lui obişnuit de viaţă, în toate părţile trebuindu-i mii de ochi. Nu vezi câte virtuţi trebuie să aibă episcopul? Să fie bun îndrumător, lipsit de răutate, să aibă totdeauna un cuvânt vrednic de crezare, după învăţătura pe care a primit-o. Cât de anevoios este acest lucru! Căci va fi socotit vinovat pentru greşelile altora. Nu voi spune nimic de mai mulţi, căci şi unul singur de va pleca în cealaltă viaţă fără a fi fost iniţiat în taine, nu îşi va pierde [episcopul] mântuirea? Pierzania unui suflet este o aşa de mare nenorocire, încât niciun cuvânt de apărare nu va putea să stea în picioare.

Dacă mântuirea oricărui suflet are o aşa valoare, căci pentru el a trebuit ca Fiul lui Dumnezeu să se facă om şi să pătimească atâtea, gândeşte-te ce pedeapsă va aduce pierderea lui. Dacă din pricina cuiva s-a întâmplat ca cineva să moară în această viaţă, iar cel vinovat trebuie să plătească cu viaţa un lucru ca acesta, cu mult mai mult se cade ca acolo să fie pedepsit. Nu-mi spune că cel care a păcătuit nu este preotul şi nici diaconul, căci pentru toţi aceştia vina va cădea asupra capului celui care i-a hirotonit. Voi spune msă şi altceva. Se întâmplă ca un anumit episcop să urmeze în scaun altora răi, ajungând să se întrebe ce poziţie s-ar cuveni să ia faţă de păcatele săvârşite (Hirotonii pripite sau pentru câştig) mai înainte. Două unt primejdiile. Nu trebuie nicidecum să smintească,  pe cel cu pricina, nici pe alţii. Trebuie, aşadar, ca mai întâi să-l înlăture pe clericul cel rău? Dar nu există în prezent niciun motiv. Atunci să-l lase aşa? Da, pentru că pricina răului este cel care l-a hirotonit. Ce să pricepem de aici? Că nu trebuie să-i hirotonească şi nici să-i ridice pe aceia la vreo treaptă superioară? Insă făcând aşa, toţi vor avea impresia lămurită că este răuvoitor. Vor ajunge şi în felul acesta să se smintească, însă pentru altceva. Atunci să-l ridice la o treaptă superioară? Acest lucru este cu mult mai rău.

Clerul azi, o privire din interior, tentaţii, impasuri, maladii şi remedii, părintele Filotheos Faros

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here