”Cine s-a cunoscut pe sine, a ajuns la înţelepciunea fricii de Dumnezeu”

0
602
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

teama de DumneyeuFrica de Dumnezeu este înţelepciunea, iar ferirea de rău este ştiinţa” (Pilde 9, 10).

În predica de astăzi, eu, nevrednicul şi neputinciosul în lucrarea celor bune, voiesc să vă amintesc sfinţiilor şi frăţiilor voastre, de una din cele mai mari virtuţi creştineşti, adică despre frica de Dumnezeu, care ne ajută nouă tuturor să mergem pe calea cea scumpă a mântuirii, prin lucrarea tuturor porun­cilor Lui. Cu această mare virtute au strălucit în lume toţi sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu.

Mai întîi să vedem ce spune Sfânta Scriptură despre frica de Dumnezeu. Duhul Sfânt, vorbind prin gura sfântului şi marelui prooroc David, zice: Frica Domnului esîe începutul înţelepciunii (Psalmul 110, 10). Solomon, fiul lui David, zice: Frica Domnului este învăţătură şi înţelepciune (Proverbe 16, 41), iar Isus Sirah, în cartea înţelepciunii lui, zice: Frica Domnului mai presus de toate covârşeşte (Isus Sirah 25, 14). Iată şi alte mărturii despre frica de Dumnezeu: Frica Domnului este izvor de viaţă (Proverbe 14, 28); Frica Domnului este rădăcină a înţelepciunii (Isus Sirah 1, 19); Frica Domnului este comoară veşnică a dreptăţii (Isaia 33 6); Şi voi da lor altă cale şi altă inimă, ca să se teamă de Mine (Ieremia 32, 39-40).

Să întrebăm şi pe Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii lui Hristos ce este frica de Dumnezeu. Ei, conglăsuind cu Sfânta Scriptură, ne spun: “Frica de Dumnezeu este început al faptelor bune” (Sfântul Nicodim Aghioritul); Frica de Dumnezeu este început al vieţii celei adevărate a omului” (Filocalia, vol. 10, Cuv. 1). Sfântul Efrem Sirul aseamănă frica de Dumnezeu cu o sabie cu două tăişuri, care taie toată pofta cea rea (Cuvânt către monahi pentru toata întrarmarea). Sfântul Simeon Noul Teolog numeşte frica de Dumnezeu “arma nebiruită a credinţei” (Filocalia, voi. 6, p. 37). Ilie Ecdicul o numeşte “început al virtuţilor” (Filocalia, voi. 4, p. 281); iar dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarui o aseamănă cu soarele care, trimiţând o rază în cămară, descoperă în ea chiar si cele mai mici gunoaie şi prafuri subţiri (Scara, Cuv. 26). în alt loc tot e) zice-“înmulţirea fricii de Dumnezeu este început al dragostei” (Scara, Cuv. 30).

Mergând mai departe pe drumul cuvântului nostru, să arătăm din ce se naşte această virtute în sufletul omului. Să ascultăm mai întâi pe Sfântul Maxim Mărturisitorul care zice că frica de Dumnezeu se naşte din credinţa în Dumnezeu: Cel ce crede, se teme; iar cel ce se teme, se smereşte (Filocalia, voi. 2, Cuv. 16). Iar Sfântul Ioan Scărarul spune că frica de Dumnezeu se naşte din cunoştinţa de sine, adică din smerenie: “Cine s-a cunoscut pe sine, a ajuns la înţelepciunea fricii de Dumnezeu” (Scara, Cuv. 25).

Sfântul Petru Damaschin adevereşte că frica de Dumnezeu se naşte din credinţă, zicând: “De aceea, eu ticălosul, sunt mai rău decât un necredincios că nu vreau să lucrez ca să aflu credinţa cea mare şi prin ea să vin la temerea de Dumnezeu şi la începutul înţelepciunii Duhului” (Filocalia, voi. 5, p. 196).

Să arătăm, în continuare, de câte feluri este frica de Dumnezeu. După mărturia Sfântului Petru Damaschin, frica de Dumnezeu este îndoită şi anume: “Este o frică de Dumnezeu care se zice şi începătoare şi una desăvârşită care se naşte din cea începătoare” (Filocalia, voi. 5, p. 198). Despre frica de Dumnezeu cea începătoare ne vorbeşte Sfânta Scriptură, zicând: Cu frica Domnului se abate fiecare de la rău (Proverbe 15, 29); Pătrunde cu frica Ta cărnurile mele, că de judecăţile Tale m-am temut (Psalm 118, 120). Frica de Dumnezeu începătoare este frică de rob. Cu această frică se abate omul de la rău şi începe a lucra binele (Psalm 33,13). Cu cât se nevoieşte cineva spre bine şi cu cât creşte în el frica de Dumnezeu, cu atât omul începe să cunoască şi cele mai mici greşeli ale sale, pe care niciodată nu le luase în seamă până atunci, fiindcă se afla întru întunericul neştiinţei. Iată un exemplu.

Cineva merge noaptea pe un drum alunecos şi plin de noroi şi se întâmplă să cadă jos şi se murdăreşte, însă din cauza întunericului nu poate să-şi dea seama cum şi cât de tare şi-a murdărit hainele sale. Dar călătorind, abia la lumina zilei îşi dă seama cât de mult şi-a pătat hainele sale cu apă şi noroi. Asemenea se întâmplă şi celui începător în frica de Dumnezeu. Ştie că a căzut şi este murdar, dar nu cunoaşte cu de-amănuntul în ce stare groaznică este. Iar desăvârşindu-se în frica de Dumnezeu cea începătoare, ajunge la a doua treaptă

A fricii de Dumnezeu, cum zice David: Frica Domnului este curată şi rămâne în veacul veacului (Psalm 18, 10), (Filocalia, voi. 9, Sfântul Dorotei, Cuvânt despre frica de Dumnezeu).

Despre cele două feluri ale fricii de Dumnezeu zice şi Sfântul Maxim Mărturisitorul: “Temerea de Dumnezeu este de două feluri: una curată, şi alta necurată, deoarece şi oamenii unii sunt păcătoşi, iar alţii drepţi. Drepţii păzesc în ei, prin curăţia şi neprihănirea conştiinţei, temerea de Dumnezeu cea dintâi, cinstindu-L pentru măreţia covârşitoare a puterii Lui nesfârşite; iar păcătoşii aşteaptă de la El, prin temerea a doua, pedepsele pentru greşeli. Temerea curată rămâne pururea şi niciodată nu se şterge, după cuvântul: Frica Domnului curată rămâne în veacul veacului (Psalm 18, 10). Iar temerea necurată se stinge şi trece, dispărând prin pocăinţă. Drept aceea, Apostolul, spunând de cel ce se teme că nu e desăvârşit în iubire, are în vedere temerea care nu e curată, iar Proorocul, spunând că nu sunt lipsiţi de nimic cei ce se tem de Domnul, are în vedere temerea curată” (Filocalia, voi. 3, p. 42).

Sfântul Petru Damaschin, ca şi Sfântul Maxim, zice: “Semnul fricii dintâi (adică a celei începătoare şi de rob) stă în a urî păcatul şi a ne mânia pe el, ca nişte răniţi de fiare; iar al fricii desăvârşite stă în a iubi virtutea şi a ne teme de abatere, fiindcă nimeni nu este neschimbător. De aceea, la tot lucrul în viaţa aceasta suntem datori să ne temem. întotdeauna de cădere, văzând pe marele prooroc şi împărat plângând pentru două păcate şi pe Solomon abătându-se la atâta răutate, şi auzind pe Apostolul care spune: Celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă (I Corinteni 10, 12). Iar dacă zice careva că dragostea scoate afară frica, după cuvântătorul de Dumnezeu (I Ioan 4, 18), bine zice, dar pe cea dintâi şi începătoare. Căci despre frica desăvârşită, zice David: Fericit bărbatul care se teme de Domnul, şi în poruncile Lui voieşte foarte (Psalm 111, 1), adică iubeşte foarte virtutea. Acesta se află pe treapta de fiu al lui Dumnezeu după har, fiindcă nu face această de frica muncilor, ci numai din iubire către Dumnezeu” (Filocalia, voi. 5, p. 200).

Urcuş spre înviere, Arhimandrit Cleopa Ilie

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here