Cicoarea, planta minune a naturii

În tradiţia populară Cicoarea se pu­nea, pe răni şi tăieturi, ca şi petalele florilor, une­ori plămădite în undelemn. Decoctul florilor se folosea contra afecţiunilor oculare, iar ceaiul con­tra durerilor abdominale, contra durerilor de dinţi, pentru calmarea durerilor canceroase şi scăderea tensiunii arteriale.

Din flori, amestecate cu trifoi roşu se făcea un ceai pentru dureri de cap.

Pentru ficat şi curăţirea stomacului se bea pri­măvara sucul stors din frunzele fragede amestecate cu zăr.

Peste planta înflorită se turna apă fierbinte şi se punea deasupra stomacului ca să liniştească dure­rile.

Rădăcina de cicoare se folosea la durere de inimă. Se pisa şi se fierbea în apă sau alcool şi se bea, ca tinctură.

Cicoarea este o plantă cunoscută pentru efectele sale cu­rative încă din antichitate.

Răspândire: este o specie vegetală larg răspân­dită în România. Creşte în locuri deschise, cu lu­mină directă, pe păşuni, fâneţe, la marginea dru­murilor, prin şanţuri, pe lângă culturile agricole şi pe terenuri necultivate. Planta se întâlneşte de la câmpie până în zona premontană.

Din cicoarea spontană omul a creat diverse for­me cultivate: andivele (Cichorium endiva), cicoarea pentru frunze (Cichorium intybus var. foliosus), cicoarea cultivată pentru rădăcină (Cichorium in-tybus var. sativus). La noi se cultivă Cichorium intybus var. sativus în depresiunea Bârsei.

Compoziţie chimică: Rădăcinile conţin 75-80% apă, mai mult de 18% glucide, 1-2% proti­de, provitamine şi vitamine, rezine, taninuri, uleiuri volatile, săruri minerale. Principala glucidă din ră­dăcinile de cicoare este inulina (15% din greutatea rădăcinii). Pe lângă inulină, în părţile subterane ale plantei se mai găsesc şi alţi carbohidraţi ca ra-finoza, fructoza şi glucoza. În latexul din rădăcini se formează substanţe triterpenice amare (lactuci-na, lactupicrina, intibina). Rădăcinile mai conţin colină şi lactuceroli.

În tulpini, frunze şi flori se sintetizează substan­ţe ca glucide (inulină, fructoză), acizi organici (acid cicoric, aminoacizi), antociani cu agliconii lor anto-cianoidici (cianodina), vitamine (colină, vitamina C, vitamine P), substanţe minerale (fier, potasiu, fosfor, calciu, mangan).

În cicoare există substanţe, cu structura încă ne­elucidată.

O bună parte din fierul din cicoare este legat de glicozizi, sub formă bivalentă, lucru rar întâlnit în lumea vegetală. De aceea fierul din părţile aeriene ale cicorii se absoarbe mai uşor decât cel provenit din alte surse vegetale.

În cicoare există substanţe, cu structura încă ne­elucidată, care acţionează asupra sistemului endo­crin, în special asupra hipotalamusului şi a glande­lor suprarenale, precum şi asupra sistemului nervos.

În frunzele verzi (proaspete) ale cicorii sălbatice şi a varietăţilor cultivate se găsesc vitamine, enzi-me, aminoacizi, substanţe amare, minerale şi fibre. Dintre aminoacizi, predomină acidul aspartic şi as­pargina (cei doi aminoacizi se distrug prin încălzire sau uscare), care prezintă proprietăţi antiazotemi-ce, hepatoprotectoare şi revigorante.

Acţiune farmacologică: datorită principiilor amare, insulinei şi colinei au proprietăţi eupeptic-amare şi colagoge, în timp ce uleiul volatil şi rezinele sunt răspunzătoare de acţiunea uşor diuretică şi laxativă, stimulează funcţia ficatului şi rinichi­lor, ajută la digestie datorită principiului amar, re­dă pofta de mâncare. Taninul ajută ca astringent, dezinfectant, cicatrizant. Are şi un uşor efect anti­biotic. Este deosebit de activ ca diuretic. Măreşte cantitatea de bilă şi o fluidifică (efect hidrocolere-tic). Este un purificator al sângelui. Este un tonic general.

Este un component major al ceaiului depurativ, iar rădăcina al pulberii laxativ-purgative.

Se poate folosi la următoarele afecţiuni: ac­nee, anemie, anorexie, aritmii cardiace cu iritabili-tate sau dureri. Artritism, astenie, atonie gastrică şi digestivă, calculi biliari şi renali, colici hepatice, congestie hepatică şi splenică, constipaţie, depre­sie, dermatoze, dischinezie biliară hipotonă, diabet (calmează setea), dureri de cap, furunculoze, gută, hepatite cronice şi acute, hidropizie, icter, infecţii urinare, insuficienţă biliară, litiază, oboseală croni­că, paludism, parazitoze intestinale, răni, reuma­tism cronic degenerativ, tăieturi (planta proaspă­tă).

Precauţii şi contraindicaţii: La persoanele sensibile poate determina fenomene de intoleranţă sau alergie. Există oameni care suferă de alergii la contactul cu această plantă, care se manifestă prin reacţii cutanate. Alţii manifestă hipersensibilitate la administrarea internă a cicorii. De cele mai mul­te ori, persoanele sensibile la cicoare nu tolerează nici alte Asteraceae (andive, salata verde).

De curând s-a izolat în cicoare o proteină alerge-nă care poate determina reacţii imunitare violente, încrucişate, dacă relaţionează cu anumiţi compuşi din pelin (Artemisia absinthum). De aceea, cele două plante nu trebuiesc administrate împreună.

Planta nu conţine principii toxice. Doar la o ad­ministrare de peste 100 g de cicoare pe zi apar fe­nomene secundare (bradicardie).

Alimentaţie: Părţile proaspete şi verzi prezintă şi valoare dietetică. Se pot folosi în diferite cure datorită compoziţiei complexe. Se poate consuma ca o salată cu lămâie, sare şi usturoi.

Preparare şi administrare:

Organele uscate ale plantei se pot utiliza sub for­mă de praf sau sub formă de decoct. De asemenea, rădăcinile proaspete de cicoare, după stoarcere, la­să un suc lăptos

Praful (pulberea) de cicoare

Pulberea obţinută prin măcinarea fină (se maci­nă cu râşniţa de cafea) a părţii aeriene ale cicorii, dacă se administrează de 2-3 ori pe zi, câte un vârf de cuţit, pe lângă exercitarea proprietăţile mai sus menţionate, se mai dovedeşte a fi un bun supliment de fier precum şi un regenerator şi protector al ce­lulelor ficatului. Praful obţinut din măcinarea fină a rădăcinilor prezintă excelente calităţi depurative precum şi efecte prebiotice. Se administrează ca şi pulberea obţinută din partea aeriană. Din pulberea de rădăcină, dacă se prăjeşte, se obţine surogatul (cafeaua de cicoare), care stimulează şi întăreşte stomacul şi poate înlocui cafeaua. Se poate folosi perioade lungi chiar ani de zile.

Decoctul de cicoare

Din rădăcinile şi din părţile aeriene, separate sau în amestec, se prepară prin decocţie (2-3 linguri de materie primă mărunţită grosier la 750 ml apă) un ceai care se consumă porţionat pe parcursul unei zile. Timpul de fierbere a apei este de 15 minute, sau până când o treime din cantitatea de apă se evaporă.

Decoct din rădăcină- 2 linguriţe mărunţite se vor pune la 250 ml apă. Se va fierbe apoi 10 minute. Se strecoară. Se consumă 2-3 căni pe zi, înainte de mese.

Prin faptul că sunt anorexigene şi laxative, ră­dăcinile de cicoare, sub formă de decoct, sunt indi­cate în obezitate.

Sucul de cicoare

Sucul obţinut din stoarcerea rădăcinilor proaspe­te, se amestecă cu lapte (50 ml suc, 100 ml lapte) şi se bea dimineaţa pe stomacul gol sau seara îna­inte de culcare. Acest suc lăptos, pe lângă efectele specifice cicorii, prezintă şi o acţiune antioxidantă puternică. De asemenea, preparatul se constituie într-un pansament gastric alcalin, util în caz de ul­cer gastric.

Suc 50-250 ml pe zi.

Sirop de cicoare – pentru copii şi pentru sugari: suc de cicoare şi zahăr. Ambele în părţi egale se lasă să fiarbă până la consistenţa unui sirop. O linguriţă de 2-3 ori pe zi.

Frunzele în salate, singure sau amestecate cu altele mai puţin amare la toate afecţiunile.

2 linguriţe de frunze şi flori se vor pune la 250 ml apă clocotită. Se acoperă pentru 15 minute, apoi se strecoară şi se pot consuma 2-3 căni pe zi, mai ales în constipaţie.

Recomandări:

Principiile active care intră în compoziţia cicorii, stimulează digestia, curăţă ficatul şi splina, deto-xifică organismul, scad colesterolul şi glicemia, cal­mează uşor sistemul nervos, au efect uşor laxativ, stimulează, dar şi inhibă pofta de mâncare. Pro­prietăţile depurative ale acestei plante sunt remar­cabile, Jean Valnet subliniind faptul că cicoarea = sânge curat.

Tandemul de acţiune tonic aperitiv – anorexigen poate fi valorificat, într-un sens sau în altul, în func­ţie de metoda de administrare. Dacă se apelează la preparate pe bază de cicoare înainte de mese, atunci apetitul va creşte, iar dacă aceste preparate se iau în timpul meselor, efectul va fi contrar (ape­titul va diminua). De aceea cicoarea se dovedeşte utilă atât în cazul în care se constată că pofta de mâncare este scăzută, cât şi atunci când apetitul este exagerat. Acţiunea anorexigenă a preparate­lor obţinute din rădăcina de cicoare este superioară extractelor obţinute din părţile aeriene ale plantei.

Preparatele din cicoare, rădăcini sau părţi aerie­ne, se recomandă în cazul unor afecţiuni digesti­ve (gastrite, hepatite, boli ale vezicii biliare, staze sau spasme hepato-biliare, constipaţi, enterocolite uşoare, helmintiaze (viermi intestinali), hemoroizi), metabolice (ateroscleroză, diabet, rată metaboli­că scăzută) sau cutanate (acnee, furunculoză). De asemenea, cicoarea se dovedeşte eficientă după boli (convalescenţă) sau după ce s-a consumat o hrană necorespunzătoare (reface digestia şi ajută la eli­minarea toxinelor). Cicoarea se mai recomandă, ca adjuvant, în insomnie, melancolie, nevroză.

”Plante medicinale importante în tratamentele naturiste”, Eugen Giurgiu & Octavian Claudiu Giurgiu

Jurnal Spiritual