În tradiţia populară Cicoarea se punea, pe răni şi tăieturi, ca şi petalele florilor, uneori plămădite în undelemn. Decoctul florilor se folosea contra afecţiunilor oculare, iar ceaiul contra durerilor abdominale, contra durerilor de dinţi, pentru calmarea durerilor canceroase şi scăderea tensiunii arteriale.
Din flori, amestecate cu trifoi roşu se făcea un ceai pentru dureri de cap.
Pentru ficat şi curăţirea stomacului se bea primăvara sucul stors din frunzele fragede amestecate cu zăr.
Peste planta înflorită se turna apă fierbinte şi se punea deasupra stomacului ca să liniştească durerile.
Rădăcina de cicoare se folosea la durere de inimă. Se pisa şi se fierbea în apă sau alcool şi se bea, ca tinctură.
Cicoarea este o plantă cunoscută pentru efectele sale curative încă din antichitate.
Răspândire: este o specie vegetală larg răspândită în România. Creşte în locuri deschise, cu lumină directă, pe păşuni, fâneţe, la marginea drumurilor, prin şanţuri, pe lângă culturile agricole şi pe terenuri necultivate. Planta se întâlneşte de la câmpie până în zona premontană.
Din cicoarea spontană omul a creat diverse forme cultivate: andivele (Cichorium endiva), cicoarea pentru frunze (Cichorium intybus var. foliosus), cicoarea cultivată pentru rădăcină (Cichorium in-tybus var. sativus). La noi se cultivă Cichorium intybus var. sativus în depresiunea Bârsei.
Compoziţie chimică: Rădăcinile conţin 75-80% apă, mai mult de 18% glucide, 1-2% protide, provitamine şi vitamine, rezine, taninuri, uleiuri volatile, săruri minerale. Principala glucidă din rădăcinile de cicoare este inulina (15% din greutatea rădăcinii). Pe lângă inulină, în părţile subterane ale plantei se mai găsesc şi alţi carbohidraţi ca ra-finoza, fructoza şi glucoza. În latexul din rădăcini se formează substanţe triterpenice amare (lactuci-na, lactupicrina, intibina). Rădăcinile mai conţin colină şi lactuceroli.
În tulpini, frunze şi flori se sintetizează substanţe ca glucide (inulină, fructoză), acizi organici (acid cicoric, aminoacizi), antociani cu agliconii lor anto-cianoidici (cianodina), vitamine (colină, vitamina C, vitamine P), substanţe minerale (fier, potasiu, fosfor, calciu, mangan).
În cicoare există substanţe, cu structura încă neelucidată.
O bună parte din fierul din cicoare este legat de glicozizi, sub formă bivalentă, lucru rar întâlnit în lumea vegetală. De aceea fierul din părţile aeriene ale cicorii se absoarbe mai uşor decât cel provenit din alte surse vegetale.
În cicoare există substanţe, cu structura încă neelucidată, care acţionează asupra sistemului endocrin, în special asupra hipotalamusului şi a glandelor suprarenale, precum şi asupra sistemului nervos.
În frunzele verzi (proaspete) ale cicorii sălbatice şi a varietăţilor cultivate se găsesc vitamine, enzi-me, aminoacizi, substanţe amare, minerale şi fibre. Dintre aminoacizi, predomină acidul aspartic şi aspargina (cei doi aminoacizi se distrug prin încălzire sau uscare), care prezintă proprietăţi antiazotemi-ce, hepatoprotectoare şi revigorante.
Acţiune farmacologică: datorită principiilor amare, insulinei şi colinei au proprietăţi eupeptic-amare şi colagoge, în timp ce uleiul volatil şi rezinele sunt răspunzătoare de acţiunea uşor diuretică şi laxativă, stimulează funcţia ficatului şi rinichilor, ajută la digestie datorită principiului amar, redă pofta de mâncare. Taninul ajută ca astringent, dezinfectant, cicatrizant. Are şi un uşor efect antibiotic. Este deosebit de activ ca diuretic. Măreşte cantitatea de bilă şi o fluidifică (efect hidrocolere-tic). Este un purificator al sângelui. Este un tonic general.
Este un component major al ceaiului depurativ, iar rădăcina al pulberii laxativ-purgative.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni: acnee, anemie, anorexie, aritmii cardiace cu iritabili-tate sau dureri. Artritism, astenie, atonie gastrică şi digestivă, calculi biliari şi renali, colici hepatice, congestie hepatică şi splenică, constipaţie, depresie, dermatoze, dischinezie biliară hipotonă, diabet (calmează setea), dureri de cap, furunculoze, gută, hepatite cronice şi acute, hidropizie, icter, infecţii urinare, insuficienţă biliară, litiază, oboseală cronică, paludism, parazitoze intestinale, răni, reumatism cronic degenerativ, tăieturi (planta proaspătă).
Precauţii şi contraindicaţii: La persoanele sensibile poate determina fenomene de intoleranţă sau alergie. Există oameni care suferă de alergii la contactul cu această plantă, care se manifestă prin reacţii cutanate. Alţii manifestă hipersensibilitate la administrarea internă a cicorii. De cele mai multe ori, persoanele sensibile la cicoare nu tolerează nici alte Asteraceae (andive, salata verde).
De curând s-a izolat în cicoare o proteină alerge-nă care poate determina reacţii imunitare violente, încrucişate, dacă relaţionează cu anumiţi compuşi din pelin (Artemisia absinthum). De aceea, cele două plante nu trebuiesc administrate împreună.
Planta nu conţine principii toxice. Doar la o administrare de peste 100 g de cicoare pe zi apar fenomene secundare (bradicardie).
Alimentaţie: Părţile proaspete şi verzi prezintă şi valoare dietetică. Se pot folosi în diferite cure datorită compoziţiei complexe. Se poate consuma ca o salată cu lămâie, sare şi usturoi.
Preparare şi administrare:
Organele uscate ale plantei se pot utiliza sub formă de praf sau sub formă de decoct. De asemenea, rădăcinile proaspete de cicoare, după stoarcere, lasă un suc lăptos
Praful (pulberea) de cicoare
Pulberea obţinută prin măcinarea fină (se macină cu râşniţa de cafea) a părţii aeriene ale cicorii, dacă se administrează de 2-3 ori pe zi, câte un vârf de cuţit, pe lângă exercitarea proprietăţile mai sus menţionate, se mai dovedeşte a fi un bun supliment de fier precum şi un regenerator şi protector al celulelor ficatului. Praful obţinut din măcinarea fină a rădăcinilor prezintă excelente calităţi depurative precum şi efecte prebiotice. Se administrează ca şi pulberea obţinută din partea aeriană. Din pulberea de rădăcină, dacă se prăjeşte, se obţine surogatul (cafeaua de cicoare), care stimulează şi întăreşte stomacul şi poate înlocui cafeaua. Se poate folosi perioade lungi chiar ani de zile.
Decoctul de cicoare
Din rădăcinile şi din părţile aeriene, separate sau în amestec, se prepară prin decocţie (2-3 linguri de materie primă mărunţită grosier la 750 ml apă) un ceai care se consumă porţionat pe parcursul unei zile. Timpul de fierbere a apei este de 15 minute, sau până când o treime din cantitatea de apă se evaporă.
Decoct din rădăcină- 2 linguriţe mărunţite se vor pune la 250 ml apă. Se va fierbe apoi 10 minute. Se strecoară. Se consumă 2-3 căni pe zi, înainte de mese.
Prin faptul că sunt anorexigene şi laxative, rădăcinile de cicoare, sub formă de decoct, sunt indicate în obezitate.
Sucul de cicoare
Sucul obţinut din stoarcerea rădăcinilor proaspete, se amestecă cu lapte (50 ml suc, 100 ml lapte) şi se bea dimineaţa pe stomacul gol sau seara înainte de culcare. Acest suc lăptos, pe lângă efectele specifice cicorii, prezintă şi o acţiune antioxidantă puternică. De asemenea, preparatul se constituie într-un pansament gastric alcalin, util în caz de ulcer gastric.
Suc 50-250 ml pe zi.
Sirop de cicoare – pentru copii şi pentru sugari: suc de cicoare şi zahăr. Ambele în părţi egale se lasă să fiarbă până la consistenţa unui sirop. O linguriţă de 2-3 ori pe zi.
Frunzele în salate, singure sau amestecate cu altele mai puţin amare la toate afecţiunile.
2 linguriţe de frunze şi flori se vor pune la 250 ml apă clocotită. Se acoperă pentru 15 minute, apoi se strecoară şi se pot consuma 2-3 căni pe zi, mai ales în constipaţie.
Recomandări:
Principiile active care intră în compoziţia cicorii, stimulează digestia, curăţă ficatul şi splina, deto-xifică organismul, scad colesterolul şi glicemia, calmează uşor sistemul nervos, au efect uşor laxativ, stimulează, dar şi inhibă pofta de mâncare. Proprietăţile depurative ale acestei plante sunt remarcabile, Jean Valnet subliniind faptul că cicoarea = sânge curat.
Tandemul de acţiune tonic aperitiv – anorexigen poate fi valorificat, într-un sens sau în altul, în funcţie de metoda de administrare. Dacă se apelează la preparate pe bază de cicoare înainte de mese, atunci apetitul va creşte, iar dacă aceste preparate se iau în timpul meselor, efectul va fi contrar (apetitul va diminua). De aceea cicoarea se dovedeşte utilă atât în cazul în care se constată că pofta de mâncare este scăzută, cât şi atunci când apetitul este exagerat. Acţiunea anorexigenă a preparatelor obţinute din rădăcina de cicoare este superioară extractelor obţinute din părţile aeriene ale plantei.
Preparatele din cicoare, rădăcini sau părţi aeriene, se recomandă în cazul unor afecţiuni digestive (gastrite, hepatite, boli ale vezicii biliare, staze sau spasme hepato-biliare, constipaţi, enterocolite uşoare, helmintiaze (viermi intestinali), hemoroizi), metabolice (ateroscleroză, diabet, rată metabolică scăzută) sau cutanate (acnee, furunculoză). De asemenea, cicoarea se dovedeşte eficientă după boli (convalescenţă) sau după ce s-a consumat o hrană necorespunzătoare (reface digestia şi ajută la eliminarea toxinelor). Cicoarea se mai recomandă, ca adjuvant, în insomnie, melancolie, nevroză.
”Plante medicinale importante în tratamentele naturiste”, Eugen Giurgiu & Octavian Claudiu Giurgiu
Jurnal Spiritual