Adevăr teologic şi spiritualitate ecumenică (II)

0
276
adevarul - chipul lui DumnezeuAdevărul lui Dumnezeu ca adevăr al omului

Un răspuns la aceste întrebări ne oferă învăţătura destre imago Dei. Omul, creat după chipul lui Dumnezeu (Gen 1,26), trăieşte datorită Suflării lui Dumnezeu (Gen 1,2; Ps 104,29f; Gen 2,7). Viaţa ca dar al Iui Dumnezeu este în acelaşi timp semnul prezenţei creatorului în creatură.

Chipul lui Dumnezeu este prima întrupare a Logosului.

Deja crearea omului după chipul lui Dumnezeu oferă temeiul unei participări a acestuia la viaţa intratreimică, adică la adevărul dumnezeiesc. Metodius din Olymp considera crearea omului după chipul lui Dumnezeu drept prima întrupare a Logosului. Sf. Irineu descria pe omul viu ca “Gloria Dei” şi vedea în Cuvântul întrupat al Tatălui “arhetipul primului om”. “Dumnezeu Logosul vrea să realizeze misterul întrupării sale întotdeauna şi în toate lucrurile”, spunea Sf. Maxim Mărturisitorul.

Omul posedă prin caracterul său logic, prin capacitatea sa de vorbire şi gândire o scânteie din Logosul dumnezeiesc al Tatălui în Duhul Sfânt. După cum evenimentul Cinzecimn nu constituie prima atingere dintre Duhul lui Dumnezeu şi creaţie, la fel este şi cu întruparea Logosului.

Antropologia ortodoxă este hristo respectiv teocentrică:

Adevărata fiinţă umană este revelată abia în Hristos: “Ecce homo” (Ioan 19, 5). Hristos este adevăratul chip al lui Dumnezeu (2 Cor 4,4; Col. 1,15: “El este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura”, pentru că are întotdeauna Duhul iubirii, al adevărului şi al comuniunii. Nu există deci o fiinţă umană autentică, desăvârşită fără Duhul iubirii şi fără caracter de jertfa.

Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu se arată culmea demnităţii umane şi prin crucea Fiului apogeul filantropiei dumnezeieşti. Chintesenţa antropologiei creştine constă în iubirea infinită a lui Dumnezeu, care este gata să moară pentru fiecare om în parte. Nu se află o formă mai sublimă a demnităţii umane ca această iubire veşnică a lui Dumnezeu, care, pentru fieare dintre noi, ia asupra sa crucea, pentru a ne deschide poarta spre comuniunea sa veşnică.

Teologia ortodoxă înţelege mereu adevărul lui Dumnezeu în dimensiunea lui vindecătoare şi sfinţitoare. Aceasta explică ce Sf. Irineu accentuează caracterul pnevmatologic al întrupării: Hristos a devenit om, pentru ca oamenii să devină Pnevmatofori (“purtători de Duhul”), adică pentru a putea Primi pe Duhul Sfinţirii, al renaşterii şi al învierii. Hristos a venit om, „pentru ca omul să îmbrăţişeze şi să intre în slava atălui” (IV, 20.4). Aceasta înseamnă prin urmare, că vederea Unirii dumnezeieşti şi participarea la slava şi adevărul ei nu sunt posibile fară Duhul făcător de viaţă al lui Dumnezeu (IV, 20.10). Prin urmare învăţătura ortodoxă despre îndumnezeire (Theosis) nu poate fi înţeleasă corespunzător fără fundalul trinitar. Transformarea omului după chipul lui Dumnezeu este o transformare prin Duhul, în Fiul, spre slava Tatălui (IV, 20.4):

„Gloria Dei vivens homo, vita autem hominis visio Dei – Slava lui Dumnezeu este omul viu, viaţa omului însă este vederea lui Dumnezeu” (IV, 20.7).

De ce se defineşte Hristos nu numai ca adevăr, ci şi ca viaţă? În teologia patristică găsim o legătură originală între mântuirea omului şi inhabitarea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu. în acest fel devine clar raportul dintre adevărul sfânt al lui Dumnezeu, curăţirea mântuitoare a omului şi viaţa veşnică.

Sensul propriu al întrupării este după Sf. Atanasie chipul lui Dumnezeu în omul alterat prin păcat. Urmarea directă a acestei restaurări este biruirea morţii prin învierea trupului (DI, 22). Hristos este prin urmare „doctorul şi vindecătorul” care salvează pe om de stricăciune şi pierire (149), „înbrăcându-l cu nemurire” (DI, 45). Teofania Logosului în trupul uman este „sosirea Adevărului” (DI, 47), respectiv a noii creaţii: „El a devenit om ca noi să ne îndumnezeim. El s-a revelat în trup, ca noi să ajungem la cunoştinţa Tatălui cel nevăzut; el a acceptat nelegiuirile oamenilor, pentru ca noi sa moştenim nemurirea” (DI, 54).

Sf. Atanasius accentuează următoarele dimensiuni ale îndumnezeirii care presupun un anumit înţeles al adevărului:

1. Dimensiunea trinitara respectiv pnevmatologică: Fiul nu este niciodată despărţit de Duhul Sfânt. Întruparea sa are ca scop comunicarea Duhului Sfânt. Ea face posibilă primirea energiilor vivificatoare ale Duhului. Soterologia ortodoxă nu poate înţeleasă fară pnevmatologie. Logosul a devenit trup, pentru oamenii să-L primească pe Duhul Sfânt (PG 26, 996C). Hristos care poseda în calitate de Logos toate a primit ca om pe Duhul Sfânt devenind astfel pentru oameni „principiul (apxi) primirii Duhului”.

2. Dimensiunea ontologică: Mântuirea nu este înţeleasă în mod forensic, ci ontologic, ca restaurare. Îndumnezeirea trebuie văzută ca fiind ontologică, deoarece fiecare persoană umană respectiv ipostază posedă un conţinut ontologic. Nu există nici o persoană umană fară o natură umană. În momentul mântuirii, natura umană este inundată de prezenţa strălucitoare a lui Dumnezeu, datorită întâlnirii personale cu El. Omul rămâne om chiar şi în starea de îndumnezeire, căci el nu devine Dumnezeu prin fiinţă ci doar prin har. Oamenii nu devin prin îndumnezeire Dumnezei noi, ci sunt îndumnezeiţi.

Unirea cu Dumnezeu nu este nici fiinţială – precum în Sfânta Treime, nici ipostatică – precum în Persoana lui Hristos, ci energetică. „ Ȋn îndumnezeire omul posedă prin har, adică prin energiile dumnezeieşti, tot ceea ce posedă Dumnezeu prin natura sa, cu excepţia identităţii de fiinţă”. Unirea energetică cu Dumnezeu produce înnoirea şi transformarea omului.

Sf. Atanasie accentuează trei aspecte centrale ale acestei înnoiri prin Logos:

Biruirea morţii. Oamenii sunt ce-i drept din natură muritori, pentru că au fost creaţi din nimic, ex nihilo (DI, 42). Ei au fost scutiţi de moarte în paradis datorită asemănării lor cu Logosul, aşa încât ei prin har, adică prin participare la Logos au putut să aibă o viaţă asemănătoare celei dumnezeieşti. Logosul în calitate de chip al Tatălui devine om, pentru a restaura chipul omului creat tocmai după chipul Său. Scopul întrupării este deci restaurarea lui imago în deplină similitudo. Hristos „Medicul şi vindecătorul” (DI, 44) care şi-a vindecat trupul şi prin aceasta a adus noua creaţie, este „Domnul universului” (DI, 49), „Mântuitorul şi regele tuturor lucrurilor” (DI, 51. Sf. Atanasie întrebuinţează aici trei comparaţii impresionante:

Dacă regele stăpâneşte asupra unui oraş, atunci duşmanul – în acest caz moartea – nu are nici un acces. Dacă „Regele universului” stăpâneşte asupra umanităţii, atunci moartea nu mai are nici o putere (DI, 16).

A doua comparaţie este cea a arhetipului. Când un portret pictat devine de nerecunoscut din cauza murdăririi, atunci este nevoie pentru restaurarea lui de chipul original. Materialul nu se aruncă, ci figura este desenată din nou (DI, 14).

Al treilea exemplu este cel privitor la îmbrăcămintea fiinţei umane cu nemurire. Dacă omul se îmbracă cu ceva dintr-un material rezistent împotriva focului, atunci nu trebuie să se mai teme de foc (în acest caz o imagine pentru moarte). Hristos îmbracă pe om cu nemurire dumnezeiască (DI 44; CA II, c. 69).

Al doilea aspect al înnoirii este cunoaşterea lui Dumnezeu, înlăturarea idolatriei (DI, 45) şi introducerea adevăratei liturghii (ebd.).

Sosirea Logosului ca „Adevăr”‘ revelează creştinismul drept adevărata filozofie (DI, 52) şi salvează pe oameni din idolatria lor (DI 43). Această legătura interioară dintre mântuire şi cunoaşterea lui Dumnezeu va fi preluată mai târziu şi de către Clement din Alexandria şi Grigorie Palamas, care înţelegeau Logosul ca Paidagogos (învăţător).

AI treilea aspect al înnoirii priveşte comuniunea determinată de aspectele anterioare  cu Dumnezeu ca o nouă relaţie a filiaţiei. Sf. Atanasie înţelege comuniunea nouă cu Dumnezeu drept rezultat al revărsării Duhului Sfânt, care trezeşte în oameni viaţa supranaturală a nemuririi. Această viaţă se datorează restaurării chipului dumnezeiesc şi cunoaşterii lui Dumnezeu. În concluzie se poate spune că restaurarea chipului dumnezeiesc în om aduce cu sine refacerea comuniunii cu Dumnezeu, biruirea morţii şi a cultului idolatrie.

Libertatea şi responsabilitatea omului constituie cele două premise ale antropologiei patristice împotriva determinismului gnostic.

3. Dimensiunea antropologică: Libertatea şi responsabilitatea omului constituie cele două premise ale antropologiei patristice împotriva determinismului gnostic. Sf. Atanasie, împreună cu Sf. Irineu şi Sf. Grigore de Nyssa, vede păcatul lui Adam ca fiind datorat unei înşelătorii a diavolului. Spre deosebire de Sf. Irineu, care ia în consideraţie slăbiciunea copilărească a omului (Adam era doar un copil), Sf. Atanasie accentuează responsabilitatea radicală a omului datorită libertăţii sale. Adam era un subiect liber şi responsabil. Adam devine prin vina sa chiar cauzatorul întrupării lui Hristos.

Sf. Atanasie păstrează în mod admirabil echilibrul între libertatea omului şi milostenia lui Dumnezeu. Adam a păcătuit ce-i drept, însă adevăratul motiv al întrupării este mai adânc decât păcatul omului. El izvorăşte din bunăvoinţa lui Dumnezeu pentru om, din milostivirea şi compasiunea sa cu slăbiciunile oamenilor (92.83).

Pe urmele iubirii, Contribuţii trinitare la o cultură a comunicării sfinţitoare, Daniel Munteanu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here