Chinurile din iad

0
267
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

chinurile din iadSunt oameni care nu cred că vor fi focul veşnic, viermele neadormit, scrâşnirea dinţilor şi celelalte chinuri trupeşti din iad, care îi aşteaptă pe păcătoşi. Bine, dar dacă vor fi? .Cine crede că vor fi, oricum nu pierde nimic, chiar dacă asemenea chinuri nici nu vor fi; în schimb, cine nu crede, acela va fi lovit de o amarnică, dar târzie, părere de rău când va ajunge să facă cunoştinţă pe pielea sa cu ceea ce a tăgăduit în chip atât de uşuratic pe pământ. Bine, să zicem că asta nu se va întâmpla – dar totuşi nu se poate tăgădui faptul că după despărţirea de trup sufletul rămâne viu, simţitor, cu conştiinţă de sine, şi că patimile cărora le-a făcut aici cheful vor trece cu el în cealaltă viaţă. Dacă aşa stau lucrurile, asta e de ajuns ca să alcătuiască iadul cel mai chinuitor. Patimile cu care a trăit aici sufletul îl vor arde şi îl vor roade ca focul şi ca un vierme, şi îl voi sfâşia cu necontenite chinuri, de care nu mai poate scăpa.

Patimile nu sunt nişte gânduri sau dorinţe uşurele, care apar şi pe urmă pier fară să lase urmă; ele sunt năzuințe puternice, dispoziţii foarte profunde ale inimii păcătoase. Ele intră adânc în firea sufletului; prin îndelungata stăpânire asupra noastră şi prin obişnuinţa satisfacerii lor se înrudesc cu el într-o asemenea măsură că în cele din urmă ajung să alcătuiască pentru el o a doua natură. Nu te poți scutura de ele aşa de uşor cum arunci gunoiul sau cum te scuturi de praf – dar întrucât ele nu sunt fireşti pentru suflet, ci intră în el prin iubirea noastră de păcat, tocmai din pricina acestui caracter nefiresc ele vor chinui şi vor arde sufletul. E ca şi cum cineva ar lua otravă. Otrava arde şi sfâşie trupul, fiindcă este potrivnică întocmirii lui. Altă comparaţie potrivită ar fi cineva care înghite un şarpe şi acesta, rămânând viu, îi roade măruntaiele. Primite înlăuntrul sufletului, patimile, la fel ca otrava şi ca şarpele, îl vor roade şi îl vor sfâşia. Şi bucuros ar fi atunci sufletul să le arunce din sine, însă nu va putea, pentru că ele s-au înrudit, s-au întrepătruns cu el, iar mijloacele mântuitoare de tămăduire cu care ne îmbie aici Sfânta Biserică prin pocăinţă şi spovedanie nu vor mai fi la îndemână atunci. Ei, şi atunci, chinuie-te şi fii sfâşiat de ele neîncetat şi într-un fel cu neputinţă de neîndurat, purtând înlăuntrul tău focul iadului, care pururea arde şi niciodată nu se mai stinge.

Să folosim încă o comparaţie. Printre torturile folosite cândva se număra şi aceasta: dădeau cuiva mâncare foarte sărată, după care îl închideau fără să îi dea apă. Prin ce chinuri trecea nefericitul atunci! Dar cine îl ardea şi îl chinuia? Dinafară, nimeni. El purta în sine arderea cea chinuitoare: nu avea cu ce să îşi potolească setea, şi setea îl rodea. Aşa şi patimile, căci ele sunt însetări, aprinderi, pofte lăuntrice ale sufletului iubitor de păcat; dacă le satisfaci, ele amuţesc pentru o vreme, ca după aceea să ceară iarăși satisfacţie, cu şi mai mare putere, şi nu îl lasă pe om în pace până ce n-o primesc. Pe lumea cealaltă, sufletul nu va avea cu ce să le satisfacă, pentru că toate obiectele  patimilor sunt lucruri pământeşti – însă ele vor rămâne în  suflet și vor cere să fie satisfăcute. Sufletul neavând cu ce să le satisfacă, setea va fi tot mai puternică şi mai chinuitoare. Și cu cât va trăi mai mult sufletul, cu atât va fi mai chinuit şi mai sfâşiat de patimile nesatisfăcute; acest chin necurmat va tot creşte, iar creşterea şi intensificarea lui nu se vor sfârşi. Poftim şi iadul! Invidia este viermele, mânia este focul, ura este scrâşnirea dinţilor, pofta este întunericul dinafară. Iadul acesta începe încă de aici, pentru cine dintre oamenii pătimaşi are parte de dulceaţa odihnei? Numai că patimile nu dau în vileag aici cât sunt de chinuitoare pentru suflet: trupul şi vieţuirea în societatea oamenilor abat loviturile lor. Dincolo, aceasta nu se va întâmpla. Ele vor năvăli atunci cu toată încrâncenarea asupra sufletului. „în acest trup”, zice Awa Dorothei, „sufletul capătă uşurare de patimile sale şi oarecare mângâiere: omul mănâncă, bea, doarme, stă de vorbă, umblă cu prietenii săi iubiţi. Dar când sufletul va ieşi din trup, va rămâne singur cu patimile sale, şi ca atare va fi pururea chinuit de ele. Cel ce suferă de fierbinţeală (febră) pătimeşte de arşiţă lăuntrică: şi sufletul pătimaş va fi pururea chinuit, sărmanul, de obiceiul său cel rău. De aceea”, încheie Cuviosul, ”vă şi spun mereu: străduiţi-vă să statorniciţi în voi aşezările sufleteşti bune, ca să le aflaţi dincolo, pentru că ceea ce omul are aici în suflet va pleca de aici împreună cu el, şi asta va avea dincolo”.

Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Sfântul Teofan Zăvorâtul

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here