Cerem ajutorul

0
103

 ajutorul Dumnezeu e rugat să nu slobozească duhurile asupra noastră. Să le înfrâneze. Să le împiedice. Noi cerem ajutorul să ne luptăm cu ele. Ne sprijinim rugăciunea pe smerenia recunoaşterii neputinţei de a ne lupta singuri cu ele:

Duhul trândăviei.

Cerem ajutorul să ne luptăm cu duhul trândăviei. Acesta se opune muncii prin care trebuie să ne agonisim cinstit hrana zilnică. Vrea să ne despartă de Dumnezeu-Tatăl, Acela care „pururea lucrează”, şi de Cel care a zis: „şi Eu lucrez” (In. 5, 17) şi de Sfântul Pavel care a spus că „cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10). Duhul acesta duce la exploatarea muncii altora, apoi la lene, la furt, la omor, că din ceva trebuie să trăiască omul, şi de-a gata şi pe degeaba nu-i dă nimeni. Şi atunci trebuie să-şi ia singur, prin mijloace necinstite.

Duhul grijii de multe

Cerem ajutorul să ne luptăm cu duhul grijii de multe, care se luptă spre a ne dispersa atenţia, spre a ne pierde în amănunte fără importanţă, în nimicuri, şi a neglija esenţialul, acel: „Un lucru trebuieşte” (Lc. 10, 41), pe care Iisusl-a dezvăluit Martei, în casa lui Lazăr. Un lucru — nu multe! Duhul acesta ne îndeamnă să nu avem încredere în acel Dumnezeu „Care poartă grijă de păsările cerului şi de „florile câmpului” (Mt. 6, 26), făcându-ne sa uităm cuvintele Domnului, şi să ne zbuciumăm în strângeri de bunuri, adesea inutile, de comori supuse ruginii, cariilor, împovărându-ne cu tot felul de griji şi de temeri, scoţându-ne din raţio­nalitatea unei vieţi ordonate, cumpătate, limitate la trebuinţele strict necesare (Mt. 6, 19-21).

Grija de multe ne risipeşte şi inima şi mintea, până la a nu le mai putea întoarce în ele însele, strângându-le acasă, întru ale lor, ca să fie capabile să judece în tihnă, şi să ne facă să ne orânduim toate cu seninătate şi cu înţelepciune. Duhul grijii de multe nu caută altceva decât să ne scoată din noi înşine, să ne înstrăineze, să nu mai fim ai noştri, ci robi ai grijilor, şi astfel să fim ai lui. ”Adună-te în chilia ta şi rămâi acolo, şi ea te va învăţa ce să faci”, ziceau şi Părinţii din vechime. Nu te risipi. Duhul grijii de multe e duhul risipei în afara ta, ieşirea din templul în care sălăşluieşte Dumnezeu. Fiul risipitor nu s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său, decât după ce „şi-a venit în sine” (Lc. 15, 17). S-a întors din risipire.

Duhul iubirii de stăpânire

Cerem ajutorul să ne luptăm cu Duhul iubirii de stăpânire, acela care ne scoate din smerenie, care ne face să ne credem altfel decât alţii, cu dreptul de a-i stăpâni, care ne stârneşte mândria şi slava deşartă, dorindu-ne slujiţi, ca să nu fim asemenea lui Hristos, Care a venit să slujească, nu să stăpânească. „Nu ştiţi ce cereţi” (Marcu 11, 38), le-a spus Hristos celor doi apostoli, Iacov şi loan, care au cerut să stăpânească împreună cu El în împărăţia de pe urmă, pe care ei o gândeau pământească. „între voi să nu fie aşa, le-a zis Iisus, ci dimpotrivă: Cel ce voieşte să fie întâiul, să fie vouă slugă” (Mt. 20, 26).

Ştie Duhul iubirii de stăpânire ce să strecoare în  inima omului, ca să-l scoată din comuniunea cu Dumnezeu şi cu oamenii! De aceea credinciosul, ştiidu-se uşor vulnerabil — căci ce e mai ispi­titoare decât stăpânirea altora? — se roagă să fie ajutat şi împotriva acestui duh.

Cerem ajutorul pentru a lupta impotriva „Duhului grăirii în deşert”

Şi apoi cerem ajutorul să ne luptăm împotriva „Duhului grăirii în deşert”, acela care nu vrea să ţină seama de: „cuvântul vostru să fie da, da, şi nu, nu” (Mt. 5, 3, 7). Ȋmpotriva acestui duh avertizează şi Sfântul Pavel, iar pe cei care îl ascultă îi numeşte „răzvrătiţi, grăitori în deşert şi înşelători” (Tit. 1, 10) şi povesti­tori de „basme” (II Tim. 4, 4).

Grăitorul în deşert este mai ales „cel care ia numele Domnului în deşert” (Deut. 5, 11), cel care pune pe seama lui Dumnezeu ce nu se cuvine, cel ce îi răstălmăceşte învăţătura, sec­tarul, cel ce vine îmbrăcat în piele de oaie, cu graiul blândeţii, ascuns printre dinţii lupului. Căci el vine „în numele Domnului”, cu Biblia în mână pe care şi diavolul o cunoaşte, precum vedem în episodul ispitirii Mântuitorului (Mt. 4, 1-11), dar propovăduieşte „o altă Evanghelie” (Gal. 1, 8) decât cea propovăduită de Biserică. Ȋmpotriva unora ca aceştia Sfântul Pavel are cuvinte aspre. Aceştia sunt victimele „Duhului grăirii în deşert”.

De toate aceste duhuri rele, creştinul cere, în aceste zile ale Postului Mare, prin cuvintele rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, să fie apărat, să fie ocrotit.

„Nu mi le da mie”‘ — se roagă — pe nici unul din aceste duhuri. Nu mă lăsa ispitit de ele. Nu lăsa ispita să fie mai mare decât puterile mele de luptă cu ea.

Duhul curăţiei

El cere, în schimb, Duhul curăţiei, al gândului smerit, al răb­dării şi al dragostei, duhuri, adică îngeri, care să-i ajute gândurile şi simţurile în aşa fel, încât să se poată apăra de duhurile cele rele care îl asaltează.

Duhul curăţiei e paznicul minţii şi al trupului de păcatele trupeşti, acelea care se săvârşesc mai întâi în gând, întinând sufle­tul. Căci aici mai ales se simt urmările păcatului. Aici tulbură limpezimea simţirii, a vederii sufleteşti. Mulţi se cred în curăţie pentru că şi-au păstrat integritatea trupească sau cinstea în rân-duiala vieţii de familie. Foarte bine. Dar şi-au păstrat şi curăţia şi cinstea sufletească? Unii se mândresc cu integritatea trupească şi—î judecă aspru pe ceilalţi. Să-şi aducă aminte de cuvântul Mântuitorului: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu faceţi desfrânare. Eu însă vă zic, că tot cel ce se uită la femeie cu poftă, acela a şi făcut desfrânare cu ea, în inima sa” (Matei 5, 27-28).

Este de la sine înţeles că avertismentul se adresează în egală măsură şi femeilor. Cine se ştie căzut fie şi numai cu inima, nu are motive să se mândrească şi trebuie să-şi spovedească slăbiciunea. Căci duhul curăţiei e drumul spre mărturisire, spre curăţirea duhu­lui, a sufletului, a inimii. Aţi văzut desigur un om murdărit de noroi şi de tot ce mai poate murdări trupul. Se spală şi redevine curat. murdăria se duce. Aşa e şi spovedania: spală sufletul şi acesta redevine curat şi când sufletul a redevenit curat, trupul s-a curăţit şi el, pe moment.

Creştinul cere ajutorul Duhului curăţiei.

Că în faţa lui Dumnezeu contează în primul rând curăţia inimii — pentru că păcatul trupesc modifică această curăţie — o vedem şi din faptul că şi în faţa oamenilor contează în mod egal ambele căderi. Gelozia între soţi, între cei legaţi prin sentimente de dragoste, e stârnită adesea de o privire aruncată de partener altcui­va, de înclinarea inimii către altul sau către alta. Uneori numai ast­fel de situaţii duc la drame, la suferinţe sufleteşti de mare intensi­tate, şi multe căsătorii, sau viitoare căsătorii, se compromit. Şi nu s-a ajuns întotdeauna la infidelitatea trupească.

Ceea ce doreşte fiecare, în primul rând, e fidelitatea inimii, curăţia inimii. Bineînţeles că o doreşte şi pe cea trupească. Şi Mântuitorul, ca şi Legea veche la care se referă (Ieşire, 20, 14), o au în vedere în chip deosebit şi pe cea trupească, aceasta fiind instrumentul şi urmarea căderii sufleteşti, sau fiind pur şi simplu o cădere vulgară, fără participarea inimii, de satisfacere a unui „instinct van”, cum îl numeşte Eminescu, atunci când nu răspunde intenţiei pentru care a fost sădit de Dumnezeu în om, şi anume intenţia procreaţiei.

Creştinul cere ajutorul Duhului curăţiei pentru a-l învinge pe duhul necurăţiei, pentru a-şi face curăţenie în casa sufletului său.

Tâlcuri noi la texte vechi, Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here