Centenar. Frontul secret al războiului pentru România Mare

Centenar. Frontul secret al războiului pentru România Mare

Dubla aniversare, a Centenarului Marii Uniri şi a Centenarului Primului Război Mondial constituie un binevenit prilej pentru o retrospectivă asupra pregătirii celor două evenimente în planul activităţii serviciilor secrete.

În anii premergători, spionajul şi contraspionajul Puterilor Centrale, pe de o parte, şi Antantei, pe de altă parte, au iniţiat operaţiuni de mare anvergură care au acoperit toate domeniile vieţii sociale.

Cunoaşterea şi vulnerabilizarea ori, după caz, securizarea potenţialului economico-militar, tehnico- ştiinţific, politico-diplomatic, demografic şi moral-religios al adversarilor sau aliaţilor au constituit premisele victoriei finale şi, deopotrivă, ale eşecului în prima mare conflagraţie mondială a omenirii, soldată cu încheierea ultimei epoci Imperiale a lumii.

Poziţia geostrategică şi resursele de materii prime ale regiunii balcanice, respectiv interesele Imperiilor Rus şi Austro-Ungar potenţau ameninţările la adresa popoarelor din acest spaţiu, ceea ce a generat şi pericolele din partea serviciilor secrete, România conta ca una dintre cele mai bogate ţări în petrol, cereale şi lemn. Relieful oferea importante linii de fortificaţii naturale, iar populaţia, o forţă militară combatantă de peste o jumătate de milion de oameni.

Pe cale de consecinţă, ţara era ţinta expansiunii economice externe şi a spionajului străin, iar, când avem în vedere ameninţările din partea serviciilor secrete, ar fi imprudent să nu se manifeste aceeaşi măsura, omnidirecţională a vigilenţei, fiindcă oricând prietenul de azi putea fi inamicul de mâine. Asta fiindcă politica nu s-a supus niciodată nici legilor şi nici moralei.

Un război mondial soldat cu prăbuşirea imperiilor multietnice avea ca importantă consecinţă formarea statelor naţionale unitare. După cum afirma Nicolae Titulescu, „problemul care se pune azi României e înfricoşător, dar simplu: sau România pricepe datoria pe care i-au creat-o evenimentele în curs, şi atunci, istoria ei abia începe, iar viitorul ei va fi o răzbunare prelungită şi măreaţă a umilinţelor ei seculare; sau România, mioapă la tot ce e mâine, cu ochii mari deschişi la tot ce e «azi» nu pricepe şi înlemnită stă pe loc, şi atunci istoria ei va înfăţişa pentru vecie exemplul unic şi mizerabil al unei sinucideri vieţuite!

Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă şi mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal; România nu poate fi întreagă fără jertfă” (1).

La rândul său, fruntaşul politic conservator Nicolae Filipescu rezuma: „Dorinţa mea e să intrăm în acţiune indiferent de timp şi de împrejurări… alături de Franţa, Rusia şi de Anglia, cu toate perspectivele de a înfăptui idealul naţional” (2).

Într-un asemenea context, serviciile secrete româneşti au avut ca obiectiv promovarea şi susţinerea proiectului politic naţional al unităţii teritoriale a poporului român.

Adversarii proiectului unităţii naţionale au exercitat puternice presiuni politice asupra regelui Carol I, care încheiase în 1893 un tratat secret de alianţă cu Austro-Ungaria, iar, prin operaţiuni secrete, au scos din conservare agentura de mare anvergură creată de Max Ronge şi aflată în legătura miniştrilor legaţiilor la Bucureşti ale Germaniei, Hilmar von dem Bushe(3) şi Austro-Ungariei, Ottokar Czemin (4), a consulilor şi viceconsulilor Puterilor Centrale de la Constanţa şi Iaşi.

La 16 august 1916, a fost fotocopiat şi dosarul secret al ambasadorului german, cu peste 200 de documente, cuprinzând partidele, politicienii, generalii şi ofiţerii, parlamentarii, gazetarii şi samsarii corupţi care au fost recrutaţi şi trădau România. Date fiind implicaţiile scandalului politic pe care l-ar fi generat darea în vileag a numelor trădătorilor, prim-ministrul Ion C. Brătianu a dispus să se treacă totul sub tăcere, „pentru a nu se demoraliza armata şi populaţia, dar Siguranţa să-i supravegheze strict şi să le dejoace acțiunile”. Iancu Panaitescu (5), directorul general al Poliţiei şi Siguranţei Generale, a procedat în consecinţa dispoziţiei primite.

Filajul de intimidare şi alte forme de supraveghere pe unii i-au descurajat, pe alţii i-au întărâtat, dintre cei trimişi în prima linie a frontului, unii au fost ucişi de glonţ, alţii s-au sinucis ori au trecut la inamic.

Printr-o puternică şi periculoasă propagandă favorabilă intereselor Puterilor Centrale, se influenţa şi manipula opinia publică, în care scop s-au corupt politicieni şi patroni de presă şi ziarişti.

În acest sens, este relevantă telegrama strict secretă trimisă de ministrul de externe austro-ungar Leopold Graf Berchtold şefului Marelui Stat Major Franz Conrad von Hotzendorf, prin care i se aducea la cunoştinţă că, pentru influenţarea opiniei publice din România, şi anume atât a personalităţilor politice, cât şi a ziarelor, am întreprins deja de câtăva vreme împreună cu guvernul german o acţiune secretă, pentru al cărei scop am pus la dispoziţia ambilor noştri reprezentanţi la Bucureşti sume de bani în cantitate extraordinară. Această acţiune, care nu trebuie forţată şi care necesită a fi condusă prin intermediari, cu cele mai mari precauţiuni, decurge cu succes, rezultatele urmând a fi curând simţite” (6).

Poziţia unor politicieni, generali, înalţi ofițeri funcţionari, intelectuali, scriitori, artişti şi formatori de opinie, printre care Alexandru Marghiloman, Petre Carp, Costache Lupu, Alexandru Beldiman, Tzigara Samurcaş, Dumitru Niţescu, Gala Galaction, Constantin Stere, Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Victor Branişte, generalul Zottu, coloneii A. Sturdza, V.Verzea, Crăiniceanu ş.a. au facilitat operaţiunile secrete şi succesele spionajului Puterilor Centrale.
Printre ziarele care au pregătit psihologic ocupaţia germană a României se numărau Ziua, Seara, Moldova, Minerva, Dreptatea.

Intermedierea finanţării a fost asigurată, în principal, de bancherul Rozelius, de directorul unei societăţi petrolifere cu capital german, Günther, agentul comercial Hennenvogel şi agentul de publicitate Iwersen.

Din dosarul afacerii de spionaj Günther aflăm: „Dosarul Günther, precum şi alte documente descoperite la sediul societăţii petroliere cu capital german, dar şi la diferite bând au lămurit multe afaceri de corupţiune săvârşite în timpul neutralităţii şi au dovedit nu numai procedeele îndrăzneţe ale corupătorilor germani, dar din nefericire şi puţina rezistenţă sufletească a unei părţi din pătura conducătoare a țării“ (7).

Reţelele Informative ale patrioţilor români din teritoriile supuse puterilor Imperiale În contrapondere la „puţina rezistenţă sufletească” a unora din elita politică a vremii, mii de patrioţi români din Ardeal s-au înrolat voluntar pe frontul secret deschis de serviciile de informaţii, atât de către cele civile, dar mai cu seamă de către Secţia I Informaţii din Marele Stat Major (din 1916, Marele Cartier General al Armatei Române).

Secţia I Informaţii Major al Armatei române şi-a extins activitatea de penetrare informativă în Transilvania, Banat şi Bucovina, folosind în acest sens, aproape exclusiv români „de-ai locului”, animaţi de un înalt simţ patriotic. Aceştia nu şi-au cruţat viaţa pentru idealul unităţii naţionale, au lucrat în condiţii extrem de periculoase, numărându-se printre eroii anonimi care au făurit România Mare. Crearea reţelelor de informaţii din Transilvania a fost coordonată, la faţa locului, de generalul Traian Grozea şi ofiţeri din Secţia I Informaţii din Marele Stat Major. În scurt timp au fost activate mai multe rezidenţe ale structurilor informative militare, dar şi a celor civile româneşti, în zonele Banat, Cluj-Bistriţa, Braşov-Bran, Oituz-Buzău şi în nordul Bucovinei, luându-se, practic, sub control informativ toate trecătorile, dar şi garnizoanele unde erau dispuse trupe austro-ungare.

În activitatea de culegere şi furnizare de informaţii necesare Armatei române au fost atraşi şi fruntaşi ai românilor transilvăneni, printre care Iuliu Maniu şi doctorul Aurel Vlad. Contraspionajul austro-ungar din Cluj raporta cu îngrijorare: „în anul 1915, deputaţii Maniu şi Şerban au furnizat poliţiei secrete române informaţiuni militare“ şi că „doctorul Aurel Vlad a fost şi el atras la această activitate”. Preoţii Sebastian Stanca, Avram Stanca şi Adam Basarab au acoperit informativ regiunea Petroşani, iar preoţii George Negoescu, George Hamzea, Ioan Coman şi Ioan Modroiu, regiunea Buzău-Oituz, avocatul doctor în drept Nicodim Cristea şi studentul George Fodocean, regiunea Cluj- Bistriţa.

Ghiţă Pop, îndrumat de colonelul Nicoleanu din Secţia I Informaţii, a constituit câteva nuclee informative în Ardeal, comerciantul Ioan Bulza a cules informaţii din zona Braşov.
Au fost şi transilvăneni care s-au oferit voluntar pentru misiuni periculoase. Astfel, Matei C. Cosma a trimis un memoriu ministrului de interne, prin care cerea însărcinarea sa pentru sabotarea căilor de comunicaţie folosite de inamic, respectiv să mineze căi ferate, poduri şi tunele, pentru a rupe legăturile Ardealului cu Ungaria. Vasile Branca a acceptat să fie infiltrat într-un detaşament de diversiune şi sabotaj al armatei imperiale, care avea misiunea de a distruge vapoarele ruseşti care transportau pe Dunăre armament şi muniţii pentru Serbia. La momentul oportun, Branca a dejucat planul diversionist, predând detaşamentul poliţiei de siguranţă române. Maria Manciulea şi Lucreţia Cârje din Făgăraş au depistat şi denunţat autorităţilor militare române călăuzele false ale inamicului, care îndrumau greşit coloanele militare româneşti.

„Clubul spânzuraţilor”

Cele mai importante „nuclee” informative din Transilvania au fost conduse de avocatul Spiridon Boita şi învăţătorul David Pop. Gruparea lor informativă (între 200-300 de membri) a intrat în legendă drept „Clubul spânzuraţilor” din Braşov, deoarece, potrivit tradiţiei justiţiei militare austro-ungare, fiecare spion prins sfârşea prin a fi condamnat la moarte prin spânzurătoare. Recrutarea lui Spiridon Boiţa s-a făcut de către generalul Traian Grozea şi profesorul Udrea, fost profesor la liceul din Salonic.

El a organizat şi un Centru de culegere de informaţii în oraşul Cluj, iar printre colaboratorii săi s-au numărat Nicolae Telianu – pentru Tulgheş, Gheorghe Stăniloiu – pentru Râşnov, Picu Băncilă – pentru Bran.

Iată cum relata ziarul Dimineaţa, din 25 noiembrie 1937, mărturisirea lui Spiridon Boita despre începuturile activităţii sale pe frontul secret: ”Într-o bună zi m-am pomenit cu nişte domni din Regat, care m-au îmbiat să lucrez pentru autorităţile româneşti. Erau profesorul Udrea, care a funcţionat la Liceul comercial din Salonic, şi generalul Grozea. M-am aşteptat să mă viziteze. Au fost şi pe la alţii, căci rosturile lor prin părţile noastre datau mai de mult. Am primit. Ţin minte că m-am sfătuit o noapte întreagă cu nevasta.

Soţia mea e de origine ungurească, dar s-a arătat când ne-am luat o femeie vrednică de o adevărată româncă. Nu numai că m-a ajutat în toate, dar a suferit cu mine rigorile lungi ale temniţelor maghiare”.

Spiridon Boita a îndeplinit misiuni informative în Timişoara, Szeged, Szolnok, precum şi în Bucovina, reuşind să procure planurile fortificaţiilor din Carpaţi construite de-a lungul Mureşului şi Oltului transilvan. A acţionat travestit în geambaş, muncitor de fabrică, tăietor de copaci în pădurile de frontieră, negustor etc. În rezidentura lui Spiridon Boita au activat la un moment dat aproape 200 de colaboratori. Informaţiile culese au fost transmise în Regat prin intermediul şefului Poliţiei din Predeal.

Spiridon Boita a executat o importantă misiune în Ungaria şi Banat, unde a trebuit să verifice informaţiile potrivit cărora Germania şi Austro-Ungaria şi-au retras o parte din trupe pentru a le concentra împotriva Serbiei.

În această misiune a fost urmărit şi arestat la Timişoara, dar a fost pus în liberatate, datorită calităţilor sale de a-şi motiva prezenţa şi legenda acţiunile în teatrul operaţiunilor militate. Din Timişoara a plecat la Vârşeţ, unde a aflat de la un colaborator şvab (colaborator al Serviciului de informaţii al Armatei române) că Puterile Centrale au adus trupe din Galiţia pe frontul sârbesc.

Pentru verificarea informaţiei a plecat la Szeged, cu scopul de a obţine, de la oamenii pe care-i avea acolo, elemente suplimentare privind efectivele ce au tranzitat prin gara oraşului şi înzestrarea lor de luptă.

Mai mult, a prelevat pământ de pe roţile tunurilor, care a rost expertizat la Bucureşti de pedologi şi geologi, constatându-se că provine din Galiţia şi din apropiere de Varşovia. în această misiune, Spiridon Boita a avut o „umbră protectoare” ce l-a urmat pas cu pas şi pe care a simţit-o: „Un personaj misterios pe care n-am putut niciodată să-l identific supraveghea ca un factor de prim ordin în ierarhia secretă a organizaţiei modul cum se îndeplineau instrucţiunile fi cum lucra echipa. Am avut nu odată dovada că nimic nu-i scăpa din activitatea noastră misteriosului personaj.

Era în curent cu toate mişcările, ştia cu o uimitoare precizie cum s-a procedat într-o anumită misiune mai grea, dacă rezultatul era cel conform cu realitatea. Era cu un ochi aţintit din umbră asupra întregii noastre organizaţii” Dimineaţa, 26 noiembrie 1937).

Învăţătorul David Pop a fost recrutat cu ajutorul fratelui său, Romulus Pop (farmacist în Ploieşti), şi al soţiei acestuia. Despre David Pop, însemnările lui Maximilian Ronge sunt edificatoare asupra talentului şi calităţilor de spion ale acestuia: „David Pop era neobosit, Niciodată nu stătea, mai mult de o zi pe săptămână, în casa lui, era veşnic în căutare de noi colaboratori. Mai ales, îl găsim dând târcoale în mediul militar. Pretutindeni e la pândă, pretutindeni caută să culeagă o informaţie (…).

Câte nu iscodeşte! Ca să se dea bine pe lângă cucoane, le pofteşte în trăsura lui fi, fiindcă îl interesează lucrările de fortificaţii, el frecventează, îmbrăcat în straie de vânător, pe muncitorii care trebăluiesc la aceste fortificaţii.

Când se brodeşte în vreo localitate se dă drept chiabur, jucând cărţi cu o gentileţe remarcabilă, cu soldaţii cantonaţi. îi lasă pe parteneri să câştige fi profită de buna lor dispoziţie ca să le scoată informaţii. Acesta este David Popu (Dimineaţa, 26 noiembrie 1937).
Cum a reuşit spionul şef al Imperiului Austro-Ungar să-l cunoască atât de bine pe David Pop? David Pop, spre deosebire de Boita, un taciturn viclean, era flecar, hazliu, galanton, imaginativ-combinativ, nu întotdeauna precaut, fapt pentru care a căzut într-o cursă întinsă de Maximilian Ronge, care i-a trimis acasă nişte „prieteni din regat”, în realitate agenţi austro-ungari.

Unul dintre „prieteni” i-a făcut şi o percheziţie discretă, descoperindu-i carneţelul cu numele colaboratorilor. Au urmat supravegherea, interceptarea corespondenţei, a întâlnirilor şi, inevitabil, arestarea principalului nucleu al „Clubului spânzuraţilor”.

Lui Spiridon Boita i-a fost arestată soţia, care era etnică maghiară, dar şi fiica în vârstă de 11 ani. Au fost condamnaţi la moarte prin spânzurătoare opt dintre inculpaţi, printre care Spiridon Boita, David Pop, Victor Pop, Ion Coman, Zaharia Munteanu, Nicolae Hamza.
La 27 octombrie 1918, organele revoluţionare create în urma prăbuşirii Imperiului Austro-Ungar şi consiliile naţionale româneşti au dispus amnistia tuturor condamnaţilor pentru participarea la lupta pentru eliberarea Transilvaniei. Când autorităţile austro-ungare au estimat că numărul ardelenilor care furnizează informaţii inamicului român a trecut de 1 000, au ordonat mobilizarea şi trimiterea în prima linie a frontului a tuturor intelectualilor români în vârstă de până la 50 de ani.

Reţeaua bucovineană Un important „nucleu” informativ a fost constituit în nordul Moldovei, sub conducerea profesorului Aurel Moldovan, care a activat cu folos pe linia de frontieră şi în Bucovina ocupată de Imperiul austro- ungar. Profesorul Aurel Moldovan şi-a ales colaboratorii dintre membrii familiei sale (fraţii Dumitru, Iosif şi Rudolf) şi prieteni, precum profesorii Tofan şi George Muntean, medicul Ilie Pitecaru, avocatul Nicolae Carabeovski, pădurarul Rudolf Findler etc. Fraţii lui Aurel Modovan, Iosif şi Rudolf au fost arestaţi şi condamnaţi la 15, respectiv 10 ani de închisoare. Pentru meritele sale, Aurel Moldovan a fost încadrat ca agent acoperit în Siguranţa Generală şi i s-a acordat dreptul de a se stabili în Bucureşti.

Şi alţi români bucovineni au fost încadraţi în Siguranţa Generală. De pildă, la Poliţia din Dorohoi erau Gheorghe Popa şi Dimitrie Moldoveanu, care circulau ca agenţi acoperiţi, cu permise de circulaţie pe frontieră, emise, „în interesul siguranţei statului”, de către Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale.
Colaboratorii serviciilor secrete româneşti au fost instruiţi asupra categoriilor de informaţii care prezintă interes, de unde şi cum să le obţină, modul de fixare, păstrare şi transmitere, unii fiind dotaţi cu aparate foto şi alte mijloace tehnice. De asemenea, colaboratorii care aveau de îndeplinit misiuni dificile erau supravegheaţi în secret de ofiţeri sau agenţi calificaţi ai serviciilor.

Colaboratori de talia lui Spiridon Boita, David Pop sau Aurel Moldovan au acţionat ca rezidenţi, care şi-au creat nuclee informative în principalele oraşe şi puncte de frontieră.

Maria Bălan, regina spionajului

În Banat, organele de informaţii româneşti au atras-o la colaborare pe Maria Bălan, care $-a căsătorit cu un ofiţer de „ulani” din armata austro-ungară. A primit indicativul „B-9″ şi a cules informaţii din mediul ofiţerilor armatei austro-ungare privind dispunerea trupelor inamice în Banat, lucrările genistice efectuate la graniţa cu România şi despre acţiunile preconizate de spionajul austro-ungar împotriva României.

Ziarul Paris Soir, din 6 octombrie 1936, o evoca, la cinci zile după moartea ei: „…faimoasa Maria Balon, regina spionajului, o Mata Hari a Ungariei”. Cotidianul italian Tempo, din 10 octombrie 1936, nota: „Planurile serviciului de spionaj erau dejucate (…) de o spioană desăvârşită, pentru a cărei capturare austriecii erau gata să ofere sume fabuloase”.

Sveltă, frumoasă, „toc înalt şi minte brici”, vorbitoare excelentă a limbilor sârbo-croată, maghiară, franceză şi germană, fiica preotului român din Wşeţ a adus mari servicii, atât .României, dar şi Serbiei aflate în război cu Puterile Centrale. Căsătoria Măriei Bălan cu ofiţerul austro-ungar – în fapt a fugit cu acesta de acasă la Timişoara – fusese prima misiune importantă primită din partea unui agent al serviciilor române.

Când a fost identificată şi arestată, ştirea a fost o lovitură de trăsnet pentru numeroşi generali şi ofiţeri austro-ungari care-i fuseseră harnici curtezani. Nu a divulgat niciun nume. A fost condamnată la moarte prin spânzurătoare, sentinţa urmând a fi executată în zorii zilei următoare pronunţării, dar, când trebuia dusă la eşafod, celula a fost găsită goală. Imediata ei apariţie la Bucureşti a dus la concluzia că spionajul român, cu concursul colaboratorilor şi patrioţilor din Timişoara, i-au organizat evadarea.

A fost răsplătită, fiindu-i facilitată şederea la Bucureşti şi Paris sub o altă identitate până în anul 1928, când s-a întors la Vârşeţ, localitatea natală. Pe data de 1 octombrie 1936, Maria Bălan a fost găsită moartă prin otrăvire, la mormântul părinţilor.

Evaluând ansamblul acţiunilor serviciilor secrete româneşti pentru eliberarea Thnsilvaniei şi relizarea unirii, Maximilian Ronge a concluzionat: „România stabilise în Transilvania o vastă reţea de spionaj. Serviciul de spionaj românesc a găsit în sânul populaţiei din Transilvania multe simpatii. Această stare de spirit a fost exploatată în 1916 (…) când au găsit o sumedenie de oameni care informau asupra mişcării trupelor noastre (…) Pe de altă parte, şt un oarecare număr de preoţi, institutori şi avocaţi transilvăneni s-au dat de partea năvălitorului, sfătuind soldaţii să calce jurământul şi să dezerteze” (soldaţii români din armata austro-ungară).

Pentru slăbirea bazei patriotice de sprijin, ca 10 000 de români au fost ridicaţi şi strămutaţi în apropiere de Szolnok, alţi 400- 500, internaţi în lagărele de la Taplosulye şi Ostflyaszonayfaja, numeroşi patrioţi au fost întemniţaţi la Şopron, Seghedin şi Cluj. În anul 1916, au fost judecaţi de instanţele ungureşti pentru „trădare de ţară” (trădarea Ungariei, n.n.) 257 de români.

Ataşaţii militari ai României la Berlin, Viena şi Sofia – colonel Mircescu şi căpitan Gheorghe Rozin, coloneii Traian Stârcea şi Ţenescu au furnizat informaţii exacte şi deosebit de importante asupra intenţiilor, planurilor, capabilităţilor şi operaţiunilor militare ce vizau România, dar generalul Zottu, şeful Marelui Stat Major, le-a calificat „exagerate”, „îndoielnice” ori adnota: „Se deţin date care le contrazic”.

După dezastrul de la Turtucaia, generalul Zottu s-a sinucis. Au fost în mod exemplar la datorie Iancu Panaitescu, directorul Siguranţei Generale, Romulus Voinesu, Inspectorul General al Poliţiei, comisarul Duca – Brigada Specială de Siguranţă din Constanţa.

Şi unii oameni politici de marcă au considerat că este de datoria lor să susţină efortul informativ secret:
– Prim-ministrul I.I.C. Brătianu s-a angajat în dezinformarea ambasadorului german;
– Titu Maiorescu, deşi filogerman, nu a acţionat împotriva intereselor statului român. Dimpotrivă, a cules şi furnizat informaţii din anturajul ambasadorului Germaniei;
– Nicolae lorga s-a angajat în pregătirea contrainformativă a populaţiei, semnând articole, precum „Cum ne putem lupta cu spionii?”. Ei, spionii Puterilor Centrale, scria Iorga, ”(…) pot fi văzuţi oriunde fi oricând (…) o mare primejdie naţională (…) să tăcem, să-i refuzăm*(8).

Asemenea lui lorga au procedat Mihai Sadoveanu şi Octavian Goga, toţi trei colaboratori ai ziarului România, apărut după suspendarea presei corupte de inamic.

Dosarele speciale ale răzbelului secret Dosarul „Günther“ Constantin Kiriţescu, în „Istoria războiului pentru întregirea României” consemnează:
„Dosarul Günther, precum şi alte documente descoperite la sediul societăţii petroliere cu capital german, dar şi la diferite bănci au lămurit multe afaceri de corupţiune săvârşite în timpul neutralităţii si au dovedit nu numai procedeele îndrăzneţe ale corupătorilor germani, dar din nefericire şi puţina rezistenţă sufletească a unei părţi din pătura conducătoare a ţării”.
Dosarul „Iwersen” (ziarul Capitala, din 30 martie 1930)

Agentul M. 255 („Farmacistul”): „N-ai să ştii niciodată… Unii spun că a fost un om, alţii că a fost o firmă. Eu nu ştiu cine a fost, tocmai pentru că l-am cunoscut sub forma a vreo patru personagii. Ştiu unde a stat Iwersen, om sau firmă… E în fata Legaţiei germane, pe strada Victor Emanuel. Pe atunci îi zicea strada Cosma.

Aici, în această casă ştearsă… făcută anume să nu fie luată în seamă şi să nu atragă atenţia, a fost sediul acţiunii Puterilor Centrale în timpid celor doi ani de neutralitate românească. Un om care s-a schimbat de câteva ori şi pe care îl chema invariabil Iwersen era patronul și şeful. De aici porneau informaţiile tendenţioase, articolele şablon răspândite la ziare, fotografiile de propagandă pentru reviste. Aici se recrutau agenţii.

Se centralizau informaţiile.

Se cultivau ziariştii fi se inspirau ziarele. Din când în când, o siluetă se oprea o secundă în faţa casei, privea la stânga fi la dreapta, apoi dispărea prin portiţa modestă de lemn. Un om de legătură care mergea apoi cu acesta la redacţii, parlamentari sau şefi politici”.
Referitor la procedeele folosite în operaţiunile de influenţă, propagandă, contrapropagandă şi dezinformare: „Se lucra cu toată gama mijloacelor. Cercurile conservatoare erau aţâţate contra Franţei democrate fi revoluţionare, iar Germania era prezentată ca o forţă feudală simpatică sentimentelor boiereşti.

Social-democraților fi cercurilor de stânga, în loc să li se vorbească de o Franţă democratică, li se denunţa Rusia ţaristă, ororile Ohranei și calvarul nihiliștilor din Siberia.

Femeilor li se vorbea despre oroarea războiului, care ucide soţii și copii. Fiecare sector de opinie publică îţi avea la oficina Iwersen raftul de farmacie cu doctoria propagandei potrivite. Iar la bază erau banii, banii și iar banii”.

Dosarele ziarului Ziua şi Ioan Slavici

Ziarul Ziua, cel fondat în 1994 de Sorin Roşea Stănescu, se revendica din Ziua, ziar fondat în 1930, dar, în realitate, ziarul a apărut premergător Primului Război Mondial, sub direcţia lui Ioan Slavici, eminent pedagog, scriitor şi jurnalist, membru corespondent al Academiei Române, de două ori arestat ca presupus agent austro-ungar şi condamnat la cinci ani de închisoare, dar eliberat la intervenţiile lui Nicolae Iorga şi Nichifor Crainic.

Contrainformaţiile statului român au stabilit că oficinele de spionaj austro-ungare ale lui Maximilian Ronge şi cele germane ale lui Walter Nicolai, conduse de Iwersen, Hennenvogel şi Gunther, lăsând impresia că fac propagandă în favoarea Puterilor Centrale prin ziarele Ziua, Seara şi Minerva, culegeau informaţii cu caracter politic, economic şi militar.

Referitor la acest aspect, ziarul Capitala din 26 martie 1936 relata: „Ziua camufla Serviciul de spionaj politic. Propaganda care o făcea era obiect secundar. Fiecare reporter era, fără să ţtie, un agent. Aici, în această oficină se centralizau zilnic, de la guvern, de la takiţti, de la filipescani, de la socialiţti, toate informaţiile politice. Acest material brut era vărsat mai departe și astfel se redacta zilnic diagrama atitudinilor politice faţă de conflictul mondial. Pentru satisfacerea unei note personale, ministrul devenea indiscret. Pentru vanitatea unui elogiu de ziar, parlamentarul dintr-o comisie importantă devenea vorbăreţ. Agentul de la Ziua înregistra și asta era suficient. Cine trebuia să știe, știa”.

Ioan Slavici a fost arestat şi întemniţat la Fortul Domneşti, în luna august 1916, după intrarea în război, fiind pus în libertate la 28 septembrie 1916, deoarece faptele reţinute nu se încadrau în prevederile legii spionajului.

În perioada ocupaţiei germane, a rămas în Bucureşti, fiind director la Gazeta Bucureștilor, poziţie din care a criticat panslavismul, dar şi pe aliaţii francezi şi britanici. A scris despre regele Ferdinand că I avea drept sfătuitori doar Minciuna, Clevetirea şi Prostia. Apoi, în martie 1919, a I scris că vrednici de cea mai aspră osândă sunt oamenii politici care au încălcat tradiţia secolelor de alianţă cu Curtea de la Viena.

Peste un an, în 1918, evidenţia că, încă din secolul al XVIII-lea, Austria şi Prusia au ţinut în frâu expansiunea rusească, altminteri toţi românii ar fi avut soarta celor din Basarabia, în luna ianuarie 1919, Ioan Slavici a fost din nou arestat, judecat şi condamnat la cinci ani de închisoare, fiind pus în libertate la 19 decembrie 1919, în urma intervenţiilor amintite ale lui Nicolae Iorga şi Nichifor Crainic.

Iată ce a spus Slavid în apărarea sa din ultimul cuvânt: „Domnul comisar regal nu e un om bătrân ca mine, ci e tânăr, levent, plin de vigoare. Nu e cu toate acestea în stare să ducă în spinare toate cărţile pe care le-am publicat în românește, istorie, ştiinţă, literatură, drame”.
Gala Galation: „Ce a greşit Slavici e simplu de tot (…) a avut nenorocirea să nu poată la bătrâneţe, să zică altfel decât a zis la tinereţe, în floarea vârstei”.

Lucian Boia: Dacă la unii scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un uşor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter”.

Dacă nu avea loc revoluţia bolşevică, Primul Război Mondial s-ar fi încheiat printr-o pace separată a Rusiei ţariste cu Puterile Centrale, urmare a eşecului Armatei Române, nu al Armatei Ruse, iar linia frontului rusesc din Moldova devenea noua frontieră a Imperiului Rus, urmând ca România să fie împărţită între Germania, Austro-Ungaria şi Bulgaria.

Asupra acestui plan, cunoscut ca „Planul Sturmer”, au referit mai multe surse, printre care şi germanofilul Petre Carp („Am avut mare noroc că a izbutit revoluţia rusească, altfel eram pierduţi. Dacă mai dura ţarismul și Sturmer în capul guvernului, România era pierdută”), francezii Sélénon Charles în ”Le Mystère roumaine et la déféction russe”, Paris 1918. pag. 221-222.

Michel Prevost în ”Românii și rușii, București, 1925, pag 15; Constantin Bacalbaşa. in ”Capitala sub ocupația duşmanului. 1916-1918, Ed. Ancora. Brăila, 1921, pag. 163, dar și Vladimir Ilici Lenin în ale sale ”Opere complete”, vol. 30, Ed. Politică, București, 1964, pag. 342.

Să fi ştiut şi Slavici despre planul şi negocierile secrete ale guvernului ţarist, prin ministrul de externe Sturmer?!

Pe frontul secret, nimeni nu a crezut niciun moment în neutralitatea Regatului României. Dimpotrivă, pe acest front s-a luptat acerb pentru pregătirea inevitabilei confruntări militare. Fiecare parte cu miza ei. Miza marinilor a fost aceea de a alege între a avea sau a nu mai avea o ţară a lor. Rusia imperială, prin tainice înţelegeri cu Germania, Austria, Ungaria şi Bulgaria, planificare înfrângerea României şi încheierea unei păci separate, în urma căreia îşi adjudeca Moldova, iar quadrupla alianţă a Puterilor Centrale îşi adjudeca celelalte mari ţinuturi româneşti.

Revoluția din Rusia a dat peste cap ”Planul Stunner” al ministrului de externe (prim- ministru interimar) al guvernului ţarist. Toate marile operaţiuni militare au fost susţinute în pregătirea, desfășurarea şi izbânda lor de miile de patrioţi voluntari dedicaţi sacrificiului, pentru renaşterea şi întregirea neamului în graniţele unui stat puternic şi de glorios viitor. România Mare.

Aceste mii de patrioţi au constituit frontul secret și reţelele de informaţii ale românilor din teritoriile supuse puterilor imperiale. Marea trădare de sus, de foarte de sus, chiar de la şi de lângă Măria Sa, a fost înfrântă de forţa ascunsă, dar de neînvins a celor de jos, căci ei aveau de apărat ogorul ce-l hrănea şi pământul în care le hodineau întru veșnicie moşii şi strămoşii.

Precizare:

Contrainformaţiile statului român au reușit să fotocopieze, în luna octombrie 1944, toate documentele secrete din servieta ambasadorului austro-ungar Czernin, de care nu se despărţea. A fost fotocopiat şi cifrul.

Întreaga corespondenţă a Ambasadei Austro- Ungariei la Bucureşti a fost controlată.

Se pare că operațiunea fotocopierii s-a realizat când ambasadorul era cu Maria Bibescu. Similar, la 16 august 1916, a fost fotocopiat dosarul secret al ambasadorului german, perne 200 de documente, cuprinzând paradele, politicienii, generalii şi ofiţerii, parlamentarii, gazetarii și samsarii corupţi care au fost recrutaţi şi au trădat România. Date fiind implicaţiile unei demascări, prim- ministrul I.C. Brătianu a dispus să nu fie demascaţi trădătorii pentru a nu demoraliza armata şi populaţia, dar Siguranţa să-i supravegheze strict şi să le dejoace acțiunile.
gen br. (r) Aurel I. Rogojan

Note:
(1) Titulescu, Nicolae, Discursuri, Editura științifică, Bucureşti, 1907. pag. 142;
(2) Filipescu, Nicolae, Pentru România Mare, Bucureşti, 1915, pag. 7-8;
(3) Hilmar Freihrer von dem Bussche- Hoddenhausen, diplomat german ce a îndeplinit misiunea de trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Imperiului German la București până la intrarea României în Primul Război Mondial;
(4) Ottokar Theobald Otto Maria Czemin, între 1913-1916. a fost ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti;
(5) Ion (lancu) Panaitescu (n. 7 lanuarie 1875 – d. 1929) a fost director al Poliției şi Siguranței Generala, considerat ”părintele Siguranței*. A studiat Dreptul. La 28 ani, era șef de serviciu la Poliția şi Siguranţa Generală,iar la 31 martie 1908 a fost promovat director al Direcţia Poliţiei și Siguranţei Genarale.
Printre decorațiile și medaliile cu care a fost decorat se numără Ordinul ”Steaua României”
în grad de cavaler, Coroana Romîniei” în grad de ofițer, medaliile ”Bărbăție și Credință”clasa I, ”Avântul țării” și Medalia Jubiliară. A fost comandor al Ordinului Franz Joseph (Austro-Ungaria), Sfânta Ana (Rusia), Sfântul Stanislav şi Mântuitorul (RUSIA). A demisionat din Ministerul de Interne în 1919. S-a stins din viață în 1929.
(6) Chiriţescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1918, ediția a ll-a. vol. I. pag. 150-151;
(7) Idem;
(8) Nicolae Iorga, Războiul nostru în note zilnice, vol. I (1914-1916), pag. 205.

63 Lumea 12/2018