Celula, cărămida lumii vii

Văzută, dar neştiută

Descoperirea celulei, invizibilă cu ochiul liber, este evident legată de cea a microscopului. Prima observare a unei celule vegetale este relatată de englezul Robert Hooke în lucrarea Micrografia (1665) (Celula, cărămida lumii vii).

Printre numeroase alte descrieri, el remarcă în secţiuni fine de plută, apoi şi la alte plante, structuri asemănătoare cu „celulele hexagonale ale unui fagure de miere”. Dar celula se prezintă atunci doar ca o formă printre altele.

 


Microscopul lui Hooke, în anii 1660.

Cele două regnuri

Nu este o întâmplare faptul că celulele vegetale au sărit în ochii experţilor în micrografie cu mult înaintea omoloagelor lor animale. Învelite într-un perete de celuloză, acestea sunt mai bine „desenate” pe majoritatea secţiunilor de ţesuturi decât cele animale, mai fragile şi deseori cu forme greu de identificat. Iar dacă celulele sunt distruse de preparările microscopice, „scheletul” celulozic al plantelor este cruţat: el este, cu siguranţă, ceea ce Hooke a numit pentru prima dată „celulă”.
Aşa se explică de ce ideea că celula este unitatea de bază a organismelor s-a limitat, iniţial, la regnul vegetal.

Cuvintele și materia

Chiar dacă termenul de „celulă” (din latinescul cellula, în traducere literală „cămăruţă”), propus de Hooke, a fost cel păstrat definitiv, şi alţi experţi în micrografie, care au observat acelaşi tip de structură, i-au atribuit diferite nume: Roberto Malpighi vorbeşte, în 1672, despre „sacule” şi „utricule”.

Celule nemuritoare?

S-ar putea crede că celula, multiplicându-se, îsi perpetuează materialul genetic la nesfârşit. Însă capetele cromozomilor se scurtează în momentul disocierii. Totuşi, o enzimă, telomeraza, ajută la repararea capetelor respective în timpul vieţii embrionare şi al naşterii. Aceasta se păstrează, de asemenea, în celulele stem.

Lumea vie unită!

În secolul al XlX-lea, graţie progresului tehnic adus microscopului, ca şi unui studiu morfologic sistematic asupra structurilor observate, Mattias Schleiden şi Theodor Schwann au stabilit că toate elementele din care sunt alcătuite ţesuturile vii sunt, în reaIitate, celule. În 1838, Schleiden o demonstrează în cazul plantelor şi, în anul următor, Schwann extinde principiul la regnul animal. Întreaga lume vie este unită printr-una şi aceeaşi „cărămidă” elementară, celula. Dar modul de reproducere a acesteia rămâne un mister.

Celule sau globule?

Ideea că animalele sunt alcătuite integral din celule este avansată la începutul secolului al XIX-lea, întâi timid de către Jean-Louis Prevost şi Jean Baptiste Dumas, apoi cu mai mult aplomb de către Henri Milne-Edwards.
Totuşi, suntem încă departe de celule aşa cum le înţelegem astăzi, deoarece unităţile descrise sunt perfect sferice şi identice! De altfel, nu sunt denumite „celule”, ci globule” – fără îndoială că prin analogie cu globulele sângelui, primele celule animale observate.

La început, diviziunea celulară


Teoria celulară nu este cu adevărat finalizată decât în 1858, când Rudolf Virchow enunţă marele său principiu: fiecare celulă provine dintr-o altă celulă. Cu diviziunea celulară sau reproducerea prin sciziparitate (o celulă „mamă” se scindează în două celule „fiice”), cercul se închide: toate celulele provin din acea celulă primordială care este oul, rezultat, la rândul său, din întâlnirea a două celule sexuale (fecundaţie).

Alte articole puteți găsi și aici.

 

Zapping prin științe, Ivan Kiriow și Léa Milsent