Cele trei vătămări pricinuieşte păcatul

0
130

păcatulCum că trei vătămări pricinuieşte păcatul înaintea lui Dumnezeu

Aşadar, începând cu ceea ce stă pe locul dintâi, cată la vătămarea. Pe care ţi-au pricinuit-o păcatele tale, înaintea lui Dumnezeu.

1)Fiindcă tu, cu păcatul tau, ai ocărât şi ai necinstit pe Dumnezeul acela Prea înalt şi Mare. Tu, viermele, pe un Atotputernic; tu, lutul, pe un Atoateziditor; tu, un nimic, pe o Fiinţă nemărginita. Fiindcă ai încălcat legea Lui: „îl necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea legii” (Romani 2, 23).

2) Pentru că tu, cu păcatul tau, te-ai arătat rob şi fiu nerecunoscător faţă de un asemenea prea bun Stăpân şi prea iubitor Părinte al tău, care te-a iubit din veac, nu pentru vreo vrednicie a ta, ci numai din bunătatea Lui, şi a hotărât, în socotinţa sa dumnezeiască, să te zidească pe tine, când putea zidi pe alţii în locul tău.

De ce te-ai arătat nerecunoscător faţă de Dumnezeu?

De ce te-ai arătat nerecunoscător faţă de un asemenea Dumnezeu, care ţi-a hărăzit fiinţa; te-a plăsmuit după chipul şi asemănarea Sa; ţi-a dăruit un trup cu toate simţirile şi un suflet cu toate puterile, te-a făcut împărat peste toate făpturile de pe pământ, ţi-a purtat de grijă până acum la hrană, la îmbrăcăminte, la locuinţă; a poruncit tuturor făpturilor simţitoare să-ţi slujească ţie, te-a scăpat din atâtea primejdii, din atâtea boli, din atâta sărăcie, de care suferă alţii, ţi-a dat un înger care să stea pururi în preajma ta, ca să te păzească.

De ce te-ai arătat nerecunoscător faţă de un asemenea binefăcător al tău? De ce ai savarsit păcatul in fata LUI? Care a chibzuit să te naşti din părinţi creştini, te-a primit în atâtea rânduri la Tainele Sale. Care te-a făcut fiu al Său prin Sf. Botez, te-a izbăvit din mâinile diavolului; S-a făcut om pentru tine, şi Şi-a vărsat sângele Său până la cea din urmă picătură, ca să te facă moştenitor al împărăţiei Sale. El te-a aşteptat de atâtea ori să te pocăieşti după ce ai păcătuit, osândind pe mulţi alţii pentru păcate mai mici decât ale tale; te urmează acolo unde tu fugi de El, bate (la uşa) inimii tale, atunci când tu nu-L doreşti; îţi grăieşte, te iubeşte, te roagă, fiindcă îţi vrea mântuirea.

Pe scurt, de ce te-ai arătat nemulţumitor faţă de un asemenea Stăpân, care ţi-a dăruit atâtea binefaceri: ale firei, ale harului; îndeobşte sau în parte, pe ascuns sau făţiş şi – ceea ce este mai înspăimântător decât toate — faptul că, în vreme ce primeai toate aceste daruri, tu — făptură nerecunoscătoare — înaintea ochilor Lui —, ai avut îndrăzneala să-I dai în schimb răutăţile tale.

Minunează-te, frate, minunează-te!

Ah, frate al meu păcătos! Şi dacă vreun om, asemenea ţie, ţi-ar fi făcut doar un singur dar din toate acestea, n-ai fi ştiut ce să faci ca să-i mulţumeşti; iar, în vreme ce, nu un om, ci un Dumnezeu Prea înalt, făcătorul tuturor oamenilor şi al îngerilor, ţi-a făcut atâtea şi atâtea bunătăţi, tu, dimpotrivă, să te arăţi atât de nerecunoscător faţă de El? Minunează-te, frate, minunează-te, cum de te-a răbdat pământul şi nu s-a despicat ca să te înghită de viu. Minunează-te, cum de nu ţi-a zvârlit trăznete Cerul, ca să te mistuie.

Cum aerul, pe care l-ai spurcat cu păcatele tale, nu a suflat (asupră-ţi) suflări otrăvitoare ca să te otrăvească? Şi cum, toate stihiile nu s-au năpustit asupra ta, ca nişte fiare, să te înghită de viu, nemairăbdând să vadă în tine, pe tăgăduitorul şi vicleanul, cum răspunzi, prin păcatele tale, cu atâta nerecunoştinţă ziditorului lor şi unui asemenea binefăcător, fără de margini, al tău. „Oare astfel răsplăteşti tu Domnului, popor nebun şi fără minte?” (Deuteronom 32, 6).

Ai vătămat pe Dumnezeu, deoarece, cu păcatele tale, ai săvârşit o neauzită nedreptate şi un dispreţ faţă de izbăvirea pe care ai căpătat-o de la Fiul lui Dumnezeu, fiindcă L-ai pus pe cruce pentru a doua oară, ai călcat în picioare dragostea Lui, ai întinat Preasfânt Sângele Său, ai defăimat harul Duhului Său, I-ai deschis rănile, I-ai reînnoit scuipările, pălmuirile, cununa de spini, biciuirile, piroanele, lancea şi toate patimile şi ocările, pentru că ai săvârşit păcatul, care a fost pricina răstignirii Lui. „Fiindcă ei răstignesc totuşi a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură” spune dumnezeiescul Pavel (Evrei 6,6).

Că vei urî şi te vei scârbi de păcat, şi vei zdrobi în mii de bucăţi inima ta.

Ah fratele meu, dacă vei socoti cum se cuvine aceste trei suliţe cu care L-ai rănit pe Dumnezeu, păcătuind, sunt încredinţat că vei urla şi vei răcni ca un leu, de pe urma suspinelor: „Răcnit-am din suspinarea inimii mele” (Psalm 37,8); că vei urî şi te vei scârbi de păcat; şi că vei zdrobi în mii de bucăţi inima ta, chiar de ar fi cea mai învârtoşată şi mai împietrită, şi vei face să-ţi curgă lacrimi de sânge. De aceea, pe cât îţi este cu putinţă, stăruie gândind la acestea trei. Ca să dobândeşti sfânta zdrobire (a inimii) care este partea cea mai aleasă şi mai preţioasă a pocăinţei, mâhnindu-te; nu atât pentru altceva, cât pentru că ai păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi ai întristat Duhul cel Sfânt al Lui. După spusa Apostolului: „Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu” (Efeseni 4, 30).

Precum şi David se întrista, nu atât pentru celelalte pagube pe care i le adusese păcatul, cât pentru că 1-a făcut numai să vatăme pe Dumnezeu, cu toate că s-au vătămat şi pe sine şi pe alţii. Pentru aceea şi zicea: „Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut”. De asemenea şi Mânase, pentru aceasta doar se întrista şi inima lui n-a găsit nicicând odihnă. De aceea şi spunea: „Nu am alinare, pentru că am întărâtat mânia Ta şi ce este rău am săvârşit înaintea Ta, nefăcând voia Ta şi nepăzind poruncile Tale”. Rugăciunea lui Mânase o adevereşte şi Sf. Efrem ca fiind a aceluia, şi aducând mărturii pentru aceasta. Citeşte-o şi tu, frate, fiindcă este foarte plină de umilinţă, şi (citeşte-o) mai ales când te pregăteşti să te spovedeşti.

Cum că trei vătămări pricinuieşte păcatul la păcătos

Apoi, ca să dobândeşti şi îngrijorarea, gândeşte, frate şi la câte rele ţi-au adus păcatele ţie.

1) Cum acestea te-au făcut să pierzi darurile mai presus de fire pe care ţi le-a hărăzit Dumnezeu în viaţa aceasta: darul îndreptăţirii, darul de a fi numărat printre fiii lui Dumnezeu, darul şederii (îndelungate, pe pământ) şi celelalte. Dintre acestea doar o singură treaptă este mai de preţ decât toate boieriile, decât toate înţelepciunile, decât toate frumuseţile şi decât toate puterile, pe scurt: decât toate darurile firei şi decât cele mai de preţ bunuri lumeşti, după cum grăieşte Solomon: „fiindcă tot aurul din lume, pe lângă ea nu e decât nisip”

(înţelepciunea lui Solomon 7, 9).

2)  Gândeşte-te că acestea te-au făcut să pierzi toată fericirea veşnică a Raiului, desfătarea cea întru Dumnezeu şi vederea Lui; vederea preadulcei Născătoare de Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a Maicii tuturor creştinilor, unirea cu îngerii, petrecerea împreună cu sfinţii; bucuria cea negrăită, împărăţia cerească, odihna de-a pururi, lumina veşnică şi, pe scurt, toate acele bunătăţi pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici mintea omului nu poate să le înţeleagă. Şi te-au făcut să le schimbi pe toate acestea cu o singură plăcere — puţintică, amară şi întinată; şi să le dispreţuieşti pe toate (celelalte) ca pe un nimic. După cum şi acei înşelători iudei au dispreţuit Ierusalimul, care este chipul Raiului, „şi au dispreţuit pământul cel dorit”

(Psalm 105, 24).

3) Socoteşte că aceste păcate ţi-au pricinuit pedeapsa cea veşnică; focul acela nestins, scrâşnirea dinţilor; viermele cel neadormit, chinuirea tuturor simţirilor trupului; şi a tuturor puterilor sufletului tău. Acesta va avea de-a pururi ceea ce urăşte şi nu va avea niciodată ceea ce doreşte. Acolo nu vei gusta niciodată din vreo plăcere, nu-ţi vei mai vedea nicicând vreun prieten, nu vei mai sta de vorbă cu nici o rudenie a ta, nu vei mai avea vreodată somn, nu vei mai afla vreo odihnă nici măcar o singură clipă, de la acei diavoli călăi, care au să te chinuiască. Şi, pe scurt, gândeşte că păcatele te-au făcut să dobândeşti o veşnicie a acelor chinuri fără de sfârşit ale iadului.

Numai o singură clipă din această (veşnicie), — nu va trece niciodată, niciodată, chiar după atâtea zeci de mii de ani, multe cât nisipul mării; câte sunt stelele cerului; câte, frunzele copacilor, şi câte sunt părticelele văzduhului: „şi se vor chinui în foc şi pucioasă», şi fumul lor se suie în vecii vecilor”

(Apocalipsa 14,10—11).

Chibzuind la acestea, iubitule, — potrivit cu cel de al doilea Cuvânt — fără nici o îndoială că îţi vei smeri inima; şi vei dobândi îngrijorarea, de care s-a vorbit, întristându-te — dacă nu pentru alta, dar măcar pentru că, datorită păcatelor tale, tu însuţi eşti cel ce a păţit o pagubă nemărginită, pagubă faţă de care lumea întreagă, cu toate împărăţiile sale, nu este vrednică să plătească nici cea mai mică părticică.

Ah! şi puţină pagubă este, şi puţină durere, să pierzi — biet păcătos — pe Dumnezeu, care este, în întregime, dulceaţă, veselie, dorire, şi în întregime îndestulare fără margini; care este, în întregime, lumină şi început al luminii; înţelepciune şi început al înţelepciunii? Putină durere este să pierzi pe Dumnezeul a Cărui frumuseţe întrece orice frumuseţe, înţelepciunea Sa întrece orice înţelepciune; dulceaţa Lui întrece orice dulceaţă? de la Care, dacă o singură rază a Slavei Sale ar străluci în iad, îndată iadul s-ar face rai?

Puţină durere înseamnă să pierzi pe Tatăl, Cel fără de început; pe Fiul, Cel fără de început şi pe Preasfântul Duh, pe unul Dumnezeu, Cel în trei chipuri, de la Care orice este strălucitor — strălucirea; orice vieţuitor — viaţa; orice este înţelegător — înţelesul, şi orice fiinţă — ceea ce o face să fie fiinţă?
Intr-un cuvânt, puţină durere este să pierzi, nenorocitule, pe Dumnezeul tău. Care este bunul cel mai înalt, începutul, mijlocul şi sfârşitul fiinţării tale? „înţelege şi vezi”, îţi Strigă însuşi Dumnezeu, „înţelege şi vezi că amar îţi este să mă părăseşti pe Mine, zice Domnul Dumnezeul tău”.

(Ieremia 23, 19).

Şi dacă Isav şi-a pierdut dreptul de întâi născut, şi binecuvântarea tatălui său, Isaac, s-a mâhnit într-atâta, că a scos un strigăt tare amar şi foarte înfricoşat.

„Şi a fost când a auzit Isav… a strigat cu glas mare şi amar foarte” (Facere 27,34), — cum de tu, preanefericitule, să nu strigi până la cer? Cum să nu suspini sărmane, din adâncul inimii, fiindcă ai pierdut atâtea binecuvântări şi daruri, de la cerescul tău Părinte? Pentru că ai moştenit o sumedenie de răutăţi şi chinuri; pe scurt, cum să nu te jeleşti, păcătosule, că, pierzând pe Dumnezeul tău, odată cu El, ai pierdut toate, toate laolaltă?

O, pierdere nemărginită! O, pierdere nemăsurată!. Sunt încredinţat, frate, că dacă ai fi văzut odată această mare pierdere, pe care ai suferit-o prin păcatele tale, ai fi strigat că împăratul acela, care, la vremea morţii sale spunea că a pierdut tot, fiindcă, pierzându-L pe Dumnezeu, şi-a pierdut şi trupul şi sufletul; şi pământul şi cerul şi pe cele trecătoare şi pe cele veşnice şi pe toate, toate.,,Pierdut-am toate, lipsitu-m-am de totul”. Sunt încredinţat că, dacă ai fi văzut, îngrămădite laolaltă toate câte ai pierdut, de mii de ori te-ai fi hotărât să nu mai păcătuieşti, ci să te îndrepţi şi să duci o viaţă sfântă.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Ştiinţa rugăciunii

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here