Cele trei ispite cu care diavolul a venit la Mântuitorul sunt prezente şi astăzi

0
3450
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Sfântul Matei ne spune că după botez Iisus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zii ca pietrele acestea să se facă pâini”. Iar El, răspunzând, a zis: „Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului, şi I-a zis: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: „Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău”. Iisus i-a răspuns: „Iarăşi este scris: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”. Şi din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: „Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie”. Atunci Iisus i-a zis: „Piei, Satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti”. Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau”.

ispiteCând se face un pelerinaj în Ţara Sfântă şi se merge pe malul Iordanului la vale, în dreapta, aproape de Ierihon, se observă un munte gol, sinistru. Este muntele Carantaniei. Domnul Iisus Hristos, după ce a fost botezat de Ioan în Iordan, a urcat în acest munte şi a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Actualmente, în locul în care a postit Mântuitorul, se găseşte o mănăstire. În mod logic, tragem concluzia din ceea ce-a făcut Mântuitorul, că orice misiune importantă se începe cu post şi cu rugăciune. Mântuitorul Iisus Hristos era Dumnezeu adevărat, dar era şi om adevărat. Ca să ne arate că este om adevărat, a împins limita postirii până acolo unde au ajuns şi alţi oameni ai lui Dumnezeu. Noi ştim că Moise, înainte de a primi tablele legii, a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Ilie, înainte de a se întâlni cu Dumnezeu în muntele cel sfânt din Horeb, a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.

După patruzeci de zile de postire – ne spune Scriptura – Mântuitorul, ca om, a flămânzit. În această stare specială L-a aflat Satana şi a încercat să-L ispitească. Nu era încă convins Satana că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat. Auzise la Iordan cuvântul Tatălui: „Acesta, este Fiul Meu prea iubit, întru care am binevoit”. Dar rămânea în incertitudine: „Dacă e Dumnezeu, cum flămânzeşte? Dacă flămânzeşte este om. Şi atunci mai este El Dumnezeu?” Ca să-şi lămurească această incertitudine şi ca să-L ispitească pe Mântuitorul, vine cu o întrebare insidioasă: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte acestor pietre să se facă pâini”. Vine cu prima ispită: plăcerea de-a mânca, de-a bea, sau de-a te delecta din punct de vedere trupesc. Şi Mântuitorul îi aduce o replică categorică, citând Scripturile: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.”

Văzându-se înfrânt, la prima ispitire, vine cu a doua şi-I citează şi el din Scripturi Mântuitorului. Lucrul acesta se repetă şi astăzi. Unii vor să ne ispitească dându-ne versete din Scripturi. Şi-L duse pe Mântuitorul pe streaşina templului şi-I zise: Aruncă-Te jos, pentru că scris este: „Îngerilor Săi Dumnezeu va porunci să Te ia pe palme ca nu cumva să-Ţi loveşti de piatră piciorul Tău.” Replica Mântuitorului este categorică, „Tot din Scripturi este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.”

Vine cu a treia ispitire. Îl urcă pe un munte înalt, Îi arată toate Împărăţiile pământului. Probabil împărăţia romană, împărăţia persană, împărăţia asiriană – împărăţii contemporane cu Domnul Iisus Hristos. Şi I le promite Domnului, cu o singură condiţie: să se închine înaintea lui. Şi Domnul îi dă o replică puternică: “Piei, Satano! Scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui singur să-I slujeşti”. Diavolul a plecat şi îngerii au venit şi L-au slujit pe Mântuitorul.

Cele trei ispite amintite sunt clasice. De la începutul istoriei omenirii şi până astăzi diavolul îl ispiteşte pe om cu cele trei tentaţii. Şi ele sunt cunoscute ca: iubirea de plăcere, iubirea de mărire şi iubirea de avere. Prima, iubirea de plăcere, poate fi plăcerea de-a mânca, de-a bea, de-a te destrăbăla trupeşte. A doua plăcere, sau a doua ispită, este ispita de mărire, adică pofta nestăvilită de a ocupa poziţii înalte în societate, setea de funcţii, de înalte demnităţi. Şi ca cele două să îşi aibă un suport, vine a treia: iubirea de avere. Banul, bunurile materiale, sunt suportul necesar pentru o viaţă petrecută în plăceri, în ospeţe, în beţii şi în desfrânări.

Aceste trei ispite, din care se nasc multe altele, determinând prăbuşirea omului, sunt amintite şi de Sfântul Ioan, în prima sa Epistolă: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el, pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume”.

Îşi va pune cineva întrebarea: Dar creştinismul este potrivnic vieţii? Nicidecum! Creştinismul nu doreşte ca omul să aibă cele necesare traiului, să ducă o viaţă decentă? Nicidecum! Dar creştinismul este împotriva abuzurilor. Mântuitorul Iisus Hristos a spus limpede: “Căutaţi întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se adaugă vouă”, iar în Predica de pe Munte zice: „Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta”.

Înţeleptul Solomon dă o soluţie, atunci când suntem în această dilemă, când ne întrebăm dacă e bine sau e rău să avem cele necesare traiului. A avea o casă în care să te adăposteşti; a avea un salariu necesar unei vieţi decente; a avea bunurile necesare să-ţi creşti copiii şi să-i porţi la şcoală, nu este un păcat. Păcat este a deveni robul materiei, a deveni iubitor de arginţi. Iată, ce zice Înţeleptul Solomon: „Doamne, sărăcie nu-mi da, nici bogăţie, ci dă-mi pâinea care îmi este de trebuinţă. Ca nu cumva săturându-mă peste măsură să mă lepăd de Tine şi să zic: „Cine este Domnul?” Sau iarăşi, sărăcind să mă apuc de furat şi să defaim numele Dumnezeului meu”.

Nici băutura, nici mâncarea nu sunt rele, dacă se iau cu măsură, cumpătat. Ştim că Sfântul Maxim Mărturisitorul are, în acest sens, o apoftegmă foarte reuşită: „Nu bucatele sunt rele, ci îmbuibarea pântecelui; nici băutura, ci beţia; nici facerea de prunci, ci desfrânarea. Şi dacă e aşa, nimic din ce-a făcut Dumnezeu nu este rău, ci rea este întrebuinţarea lor abuzivă”.

Sfântul Apostol Pavel îi scrie lui Timotei, în prima Epistolă, un lucru asemănător celui spus acum. Omul găseşte, prin ascultarea acestui îndemn, o soluţie pentru a avea o poziţie corectă atunci când este ispitit de diavolul, fie cu iubirea de plăcere, fie cu iubirea de avere, fie cu iubirea de mărire: „Noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară. Ci, având hrană şi îmbrăcăminte cu acestea vom fi îndestulaţi. Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare”.

Literatura clasică este plină de exemple din care se vede bine că prea multa avere îl dezumanizează pe om. Amintindu-ne de Moara cu noroc a lui Slavici, observăm că întreaga nuvelă se poate rezuma în motto-ul de la început: „Liniştea colibei tale te face fericit”. Nuvela Comoara este un alt exemplu: Comoara l-a dezumanizat pe om, iar personajul principal a scăpat în momentul în care s-a făcut praf şi pulbere comoara.

În vremurile noastre, foarte multă lume este săracă. Şi, din nefericire, tinerii n-au posibilitatea în ţară să se realizeze sau să-şi găsească un loc de muncă şi atunci pleacă în Europa Occidentală şi în America. Analizând foarte obiectiv această situaţie, nu poţi să-i condamni. Însă necazul intervine atunci când, de la o situaţie specială, omul devine iubitor de avere. Devine pătimaş în ce priveşte adunarea de bunuri materiale. Unii dintre ei, probabil, se vor întoarce şi îşi vor dori un cămin. Dar alţii vor fi stăpâniţi de această iubire de avere care, până la urmă, va stinge în sufletele lor orice crâmpei de viaţă spirituală.

Poate citind capitolul patru din Evanghelia de la Matei, rămânem cu mai multe nedumeriri. Prima nedumerire: Cum se poate ca atunci când Mântuitorul, pregătindu-Se pentru misiunea unică ce o avea în faţă şi postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, să fie ispitit de diavolul? Cum se poate ca atunci când un om este pe calea lui Dumnezeu, atunci când merge la biserică, când posteşte şi se roagă, să aibă multe necazuri, să aibă ispite de la cel rău? Răspunsul la această întrebare ni-l dă Sfântul Ioan Gură de Aur: ”Fiecare creştin botezat să nu se tulbure dacă suferă încercări şi ispite mai mari la care nu s-ar aştepta, ci să îndure totul cu curaj, ştiind că tot ce i se întâmplă este firesc să i se întâmple. De aceea ai luat arme, nu să trândăveşti, ci să lupţi! De aceea nici Dumnezeu nu opreşte încercările şi ispitele care vin peste tine după ce te-ai botezat. În primul rând, ca să cunoşti că prin botez ai ajuns cu mult mai puternic; în al doilea rând ca să rămâi smerit şi să nu te mândreşti cu măreţia darurilor primite la botez. Pentru că încercările pot să-ţi înfrângă cerbicia; în al treilea rând ca vicleanul diavol, care pune încă la îndoială îndepărtarea ta de el, să se încredinţeze prin încercările la care te supune că l-ai părăsit depărtându-te definitiv de el; în al patrulea rând, ca să ajungi, prin încercări, mai tare chiar decât fierul; în al cincilea rând, ca să capeţi o dovadă evidentă a visteriilor încredinţate ţie. Nici nu s-ar năpusti diavolul asupra ta dacă nu te-ar vedea într-o mai mare cinste”.

Tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenţia asupra unui amănunt: după botez, Mântuitorul Iisus Hristos a fost dus de Duhul în pustie. Nu S-a dus El singur. Ce concluzie tragem de aici, sau ce concluzie trage Sfântul Ioan Gură de Aur? Aceea că nu ne băgăm singuri în încercări, ci le înfruntăm cu curaj atunci când suntem târâţi în ele, atunci când le îngăduie Dumnezeu. Aceasta ar fi una dintre nedumeririle legate de capitolul patru din Evanghelia după Matei.

Sigur că exegeţii s-au oprit şi la alte aspecte, şi anume s-au întrebat cum L-a dus diavolul pe Mântuitorul de acolo, din pustia Carantaniei, până la Ierusalim? Ierusalimul este la 30 de km de locul respectiv. E greu de răspuns la această întrebare. Unii spun că Mântuitorul a mers pe jos. Alţii spun că prin văzduh. Alţii se întreabă: „Nu este o impiozitate să spui că Mântuitorul a fost dus de diavolul?” Să nu uităm că Mântuitorul este Dumnezeu şi, în acelaşi timp, poate fi prezent şi într-un loc şi într-altul.

O altă nedumerire era aceea: Unde s-a urcat Mântuitorul, pe un munte foarte înalt, ca de acolo să vadă toate împărăţiile lumii? Urcuşul poate fi înţeles din punct de vedere duhovnicesc. Din punct de vedere fizic, probabil că Mântuitorul a rămas acolo, pe muntele Carantaniei. Urcuşul duhovnicesc, însă, îţi dă posibilitatea să contempli lumea înconjurătoare de acolo, de pe muntele Carantaniei. Perspectiva este deosebită. Se vede cetatea Ierihonului. Se vede Iordanul. Se vede până în Iordania şi înspre Marea Moartă.

Cele trei ispite cu care diavolul a venit la Mântuitorul sunt prezente şi astăzi. Armele pentru înfrângerea lor nu sunt altele decât postul, rugăciunea şi, mai ales, ajutorul pe care ni-L dă Mântuitorul Iisus Hristos prin Sfintele Taine şi prin rugăciuni.

Andrei Andreicuț, Morala Împărăției

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here