Cele mai scandaloase 10 opere

0
284

O descriere foarte controversată a unei tragedii maritime!

Prima dintre cele mai scandaloase 10 opere este Pluta meduzei.

Prea realistă, prea crudă. Lucrarea monumentală a lui Théodore Gericault reprezintă ororile naufragiului fregatei regale Meduza în largul insulei Mauritius, în 1816. Personajele, extenuate, sunt, în mod evident, abandonate de comandantul lor. Criticii francezi s-au legat de faptul că pânza punctează incompetenţa căpitanului, reîntors după o perioadă de expatriere împreună cu Ludovic al XVIII-lea. Gazette de France scrie că, în acest tablou, autorul „a uitat să picteze”!

Teroare asupra oraşului

Libertatea conducând poporul evocă revoluţia celor Trei Zile Glorioase, în urma cărora Carol al X-lea este izgonit de pe tron şi se restabileşte Republica. Lui Eugène Delacroix i s-a reproşat cruzimea cu care a reprezentat poporul luptând, dar şi pe Marianne. Alegorie a libertăţii, Marianne are, într-adevăr… sânii goi şi este senzuală şi hotărâtă, confundându-se aproape cu figura lui Venus. Noul regim, dorindu-şi liniştirea claselor populare, ar fi preferat o lucrare mai idealistă.

Forţa alegorică a pânzei va transforma tabloul într-un simbol al unui popor unit sub acelaşi stindard.

Ce pară!

Gargantua este una dintre primele litografii politice ale lui Honoré Daumier. Acesta îl desenează pe regele Ludovic-Filip pe tronul său, având capul în formă de pară, cu gura larg deschisă, din care coboară o scară până la pământ. Câţiva valeţi varsă în gâtlejul lui coşuri umplute cu monede. La picioarele regelui, cei privilegiaţi adună firimiturile.

Caricatura, expusă într-o galerie pariziană, este retrasă, iar piatra litografică, spartă pentru „gravă ofensă la adresa regelui”. Daumier se alege cu o amendă de 500 de franci şi o condamnare la 6 luni de închisoare.

Bietele culegătoare!

Culegătoarele de spice. Trei ţărănci sărace culeg spice rămase pe câmp. Jean-François Millet suprapune trei faze ale mişcării anevoioase şi repetitive, impuse de această nevoie arzătoare: aplecarea, strângerea, ridicarea. În planul secund, un proprietar şi trei ţărani termină de recoltat. Deşi nu ar părea, artistul realist pictează o scenă mai degrabă politică, în care austeritatea culegătoarelor contrastează cu abundenţa secerişului. Lumina razantă dă femeilor un aspect sculptural şi dramatic. Unii critici văd în acest tablou o denunţare socială virulentă. „Culegătoarele au pretenţii uriaşe, afirmă criticul Paul de Saint Victor, ele pozează în cele trei Parce ale sărăciei.”

Ultraj la adresa moralei

Florile răului. Căzut pradă melancoliei şi spleenului, decepţionat de realitate, Charles Baudelaire aspiră să se ridice către un ideal veşnic inaccesibil: oraşul, modernitatea, femeile, descrise cu cruzime, beţia.

Or, sfidarea moral-religioasă face din Florile răului una dintre operele cele mai scandaloase ale secolului al XlX-lea. Culegerea de versuri este condamnată în 1857 pentru „ultraj la adresa moralei publice”, iar cartea este cenzurată. Fără şase poeme, lucrarea nu va fi reabilitată decât în 1949.

Flaubert, romancier al lascivităţii

1857 este anul proceselor literare. Asemenea lui Charles Baudelaire, şi Gustave Flaubert este pus sub acuzare (şi chiar de acelaşi procuror, Ernest Pinard!) pentru „ultraj la adresa moralei publice şi la adresa religiei”.

Autorul se alege cu această inculpare în urma primului său roman, Madame Bovary.

Emma Rouault, fiica unor ţărani normanzi, măritată cu Charles Bovary, un medic mediocru, se plictiseşte.

Nesatisfăcută, visând la iubiri fabuloase şi cavalcade romaneşti, ea începe o legătură cu Rodolphe, un gentilom fermier, apoi cu Léon. În cele din urmă, decepţionată, ea se sinucide cu arsenic.

Infuzie de tinereţe

Prezentat la Salonul Refuzaţilor, în Dejun pe iarbă creează rumoare încă din primele clipe, Édouard Manet a revendicat în zadar moştenirea lui Tiţian şi a lui Rafael; prezenţa unei femei goale în mijlocul unor bărbaţi îmbrăcaţi, fără ca ea să pară în mod deosebit senzuală sau distinsă, şi care, în plus, priveşte publicul cu sfidare, îi jigneşte pe critici. Niciun pretext alegoric nu vine să justifice prezenţa ei, considerată ca fiind „obscenă”. Contrastele brutale dintre umbre şi lumini, peisajul abia schiţat şi perspectiva neconvenţională şochează în egală măsură, însă, tot ele, îi vor aduce pictorului renumele de „părinte al picturii moderne”.

Misterul feminin

Originea lumii. Îndrăzneala tabloului, capodoperă a realismului prin descrierea cvasianatomică a sexului feminin, ofensează pudoarea. Tabloul reprezintă metoda aleasă de Gustave Courbet pentru a critica decenţa ipocrită a celui de-al Doilea Imperiu, care tolerează erotismul în pictura mitologică. Originea lumii nu este expus în public decât la sfârşitul secolului XX şi reprezintă o sursă nesfârşită de scandaluri trecute sau viitoare…

Nu se vede nimic!

Indecența

Un real succes datorat, deopotrivă, stimei câștigate, dar şi scandalurilor create, Thérèse Raquin este cel de-al treilea roman al lui Émile Zola. Cu arta unui realism social, Zola descrie aici destinul unei femei adulterine a cărei senzualitate, trezită la întâlnirea cu un pictor ratat, împinge către crimă.

La apariţia cărţii, Zola este tratat asemenea unui „mizerabil isteric, care se mulţumeşte să etaleze pornografii”.

Cu ocazia celei de-a doua ediţii, din anul imediat următor, scriitorul adaugă o lungă prefaţă, nu lipsită de umor: „Cred că niciunul dintre jurnaliştii pudici care au roşit la citirea romanului Thérèse Raquin nu a reuşit să-l înţeleagă. Dacă l-ar fi înţeles, poate că ar fi roşit mai mult”.

Impresie, răsărit de soare

„Această pictură, deopotrivă vagă şi brutală, pare că este atât afirmarea ignoranţei, cât şi negarea frumosului şi a adevărului.” (Le Charivari, 1874); „Impresia […] este aceea că o maimuţă s-ar fi pricopsit cu o cutie de culori.” (Le Figaro, 1876). Astăzi este dificil de realizat cât de mult a scandalizat impresionismul lumea artei. Prin formele sale fără contur, iluminate de pete de culoare pictate asemenea unui instantaneu, Impresie, răsărit de soare, semnat de Claude Monet, reprezintă întruchiparea perfectă a acestei revoluţii în pictură.

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Alte articole care v-ar putea interesa aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère