Cele mai remarcabile 10 capodopere

0
116
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Ultima simfonie

Prima dintre cele mai remarcabile 10 capodopere – scrisă în re minor, acompaniată de cor, Simfonia a noua, de Ludwig van Beethoven este, de asemenea, cea din urmă lucrare a compozitorului german. Această lucrare muzicală marchează un punct de cotitură în istoria simfoniei graţie caracterului său dramatic, a duratei (mai bine de o oră în total), precum şi a importanţei mijloacelor puse în joc, prin adăugarea soliştilor vocali şi a corurilor din final. Sublim, cunoscut şi ca Oda bucuriei, compus pe versurile lui Schiller, acest final alătură un cor şi un cvartet de solişti şi recurge la variaţiuni amplificate din ce în ce mai impunătoare, întrerupte de o variaţiune instrumentală cu cimbal, trianglu şi tobă mare. Cântec devenit simbol al libertăţii şi fraternităţii dintre popoare, lucrarea este un imens monolit ridicat întru gloria omenirii.

Capodopera romantismului


Simfonia fantastică, de Hector Berlioz, este partitura orchestrala capitală a romantismului francez, manifestul acestuia, caracterizată de aceeaşi distincţie pe care Hernani, de Victor Hugo, o afişează pentru romantismul literar. Sub titlul Episod din viaţa unui artist, discursul muzical se desfăşoară de-a lungul a cinci mişcări dramatice:
I. „Visuri şi pasiuni” instaurează un climat sumbru şi melancolic; II. „Un bal”, pe motive de vals; III. „Scenă câmpenească”, liniştită şi armonioasă; IV. „Marş spre supliciu”, „sumbră şi sălbatică”; V. „Visul unei nopţi de sabat”, ultim act al unei atmosfere ciudate, ce sfidează orice reguli: parodia fugii, fantezia melodică, strălucirea instrumentală etc.

„Rafaelul apelor” (Heinrich Heine)


Nocturnele, de Frédéric Chopin, combină emoţia cea mai delicată cu o virtuozitate extremă. Paginile de intimitate, rând pe rând melancolică sau dureroasă, dezvăluie calităţile profunde ale stilului lui Chopin: o armonie bogată şi senzuală, un joc în rubato de o mare supleţe şi inspiraţie melodică, ce scoate la iveală influenţa stilului bel canto, căruia compozitorul îi oferă aici o transpunere pianistică neaşteptată.

„Muzica mea nu este treabă de manevră; meseria nu-şi are locul aici, dar ea mi-a costat inima mai mult decât şi-ar putea imagina vreodată cineva.”


Simfonia nr. 3
În „Renana”, capodoperă romantică, Robert Schumann interpretează stările sublime ale inimii şi ale sufletului. Compozitorul german îşi transformă opera într-o lungă confesiune înflăcărată de poezie aducătoare de vis şi fantezie. În cele cinci părţi componente ale Simfoniei Nr. 3, prima este intensă şi, contrar celorlalte simfonii ale compozitorului, nu are niciun preludiu lent. Cea de-a patra parte, un andante maestoso funebru, este construită pe o singură temă solemnă.

Personaj din Rigoletto.

 

„Melodia şi armonia nu trebuie să fie decât instrumente în mâna artistului pentru ca acesta să poată face muzici”.


Împreună cu Rigoletto şi Trubadurul, Traviata alcătuieşte ceea ce se poate numi „trilogia populară” a lui Giuseppe Verdi. Compozitorul, ale cărui opere romantice se nasc odată cu Italia ca naţiune, se îndepărtează de dramele istorice, concentrează intriga în jurul actorilor principali şi pictează portretul emoţionant al eroinelor feminine, predispuse nefericii şi neîmplinirii iubirilor lor. Inspirată din piesa lui Alexandre Dumas, Dama cu camelii, Traviata aduce, pentru totdeauna, muzica italiană sub reflectoarele scenelor internaţionale.

 

„[Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va mai înseta în veac], căci apa pe care i-o voi da eu se va face în el izvor de apă curgătoare spe viaţă veşnică”.


Cu aceste cuvinte extrase din evanghelia după loan, Franz Liszt aşează Jocuri de apă la Villa d’este sub semnul spiritualităţii creştine. Cu această lucrare, compozitorul, un virtuoz al pianului, îşi înnoieşte total tehnica, cele 279 de măsuri adoptând o tonalitate generală care foloseşte, în principal, clapele negre ale clavirului, creând o deosebită fluiditate.

 

O operă de artă totală

Tetralogia lui Richard Wagner se compune din patru opere: prima, Aurul Rinului, are rol de prolog pentru cele trei călătorii: Walkiria, Siegfried şi Amurgul zeilor. Cu surse în mitologia germanică şi scandinavă, această operă monumentală este prelucrată de Wagner într-o limbă pseudoarhaică. Antiteză dintre fericire şi putere, bogată în simboluri şi aventuri, opera Inelul Nibelungului ilustrează toate principiile dramei muzicale wagneriene: bogăţia surselor legendare, cu laitmotivele personajelor şi obiectelor, melodia perpetuă şi relevanţa orchestrei, toate sunt încununate de extraordinara putere de expresie – obsesiv reluată din prima temă, aceea a Rinului; de-a lungul celor 136 de măsuri, acordul perfect al mi bemolului îşi derulează imperturbabil armoniile.

„Amoru-i un copil pribeag/ce-n veci cu legi nu poţi să-l stăpaneşti./De nu-ţi sunt dragă, tu mi-eşti drag/şi de-mi eşti drag, să te fereşti!”

Cu Carmen, operă comică în patru acte, Georges Bizet realizează una dintre cele mai mari capodopere ale teatrului liric. Introducând realismul cu o rară intensitate expresivă, această operă cu o armonie savuroasă se inspiră direct din formele muzicii populare spaniole.

 

Muzica şi dansul aduse la perfecţiune


Lacul lebedelor
Deşi este un balet mitic, opera lui Piotr Mici Ceaikovski, reprezentată la Teatrul Balşoi din Moscova, este simbolul însuşi al visului romantic. În actul al doilea, cu înşiruirea celor douăzeci şi patru de balerine îmbrăcate cu tutu-uri albe şi care se ondulează precum lebedele, este, probabil, forma cea mai plină de poezie a dansului clasic. Maiestuoasă, patetică sau înălţătoare, partitura ne însoţeşte, ca şi pe erou, prin toate stările psihologice. Reprezentată în 1895, la Sankt-Petersburg, versiunea a cărei punere în scenă a fost regizată de balerinul Marius Petipa a cucerit lumea, iar faima sa încă dăinuie şi astăzi. Lacul lebedelor este unul dintre exemplele desăvârşite ale unei colaborări strânse dintre doi artişti de excepţie, unul muzician, celălalt, coregraf.


Ilustraţie de Franz Stassen pentru Walkyria.

 

„Poate ar trebui să căutăm dincolo de Wagner, nu modelul lui Wagner.”


Pelléas şi Mélisande. Prin alegerea unei prozodii cântate pe ritmul cuvintelor, prin importanţa acordată orchestrei, drama muzicală a lui Claude Debussy zdruncină regulile tradiţiei lirice. De fapt, compozitorul a găsit în piesa lui Maurice Maeterlinck o atmosferă simbolistă şi o exprimare elegantă şi rafinată, care i-au permis să ducă la îndeplinire unul dintre idealurile sale privitoare la operă „fără loc sau epocă, fără scenă şi duete forţate”.

 

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Alte articole care v-ar putea interesa aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère