Cele mai prestigioase 10 sisteme politice

0
180

„Orice guvern este o formă de teocraţie impură.” (Ralph Waldo Emerson)

Primul dintre cele mai prestigioase 10 sisteme politice este teocraţia. Istoria ne oferă un evantai destul de generos al formelor de organizare politică. Patriarhatul biblic prezintă şefi de clan precum Avraam, Isac şi lacov, deopotrivă lideri politici şi ghizi spirituali. La acesta se adaugă o formă de teocraţie: Dumnezeu îşi conduce el însuşi poporul, făcându-şi cunoscută vrerea prin profeţii Săi. Legea civilă şi legea religioasă se confundă. O ruptură se produce când poporul ales cere un rege: David, apoi Solomon sunt figurile regalităţii blagoslovite de Dumnezeu.

„Democraţia este cel mai rău dintre regimuri, cu excepţia tuturor celorlalte…” (Winston Churchill)

Fondată la Atena în timpul erei clasice (secolele al V-lea şi al IV-lea î.Hr.) de către Solon, întărită de Pericle, democraţia se bazeaza pe participarea directă a bărbaţilor liberi (nu şi a femeilor) la guvernarea oraşului. Ecclesia, adunarea poporului, hotărăşte totul; în îndeplinirea îndatoririlor sale este susţinută de un consiliu sau senat, care trebuie să dezbată chestiunile supuse adunării şi să emită un punct de vedere prealabil.

 

Funcţiile magistratului, colegiale şi anuale, sunt supravegheate îndeaproape de către demos (poporul).

Întemeiat pe punerea în valoare a individului şi pe egalitatea juridică, idealul democratic modern se întrezăreşte la începutul secolului al XVIII-lea, născut dintr-o concepţie nouă asupra omului care, liber şi dotat cu o voinţă autonomă, nu se mai supune Providenţei. Libertatea este definită ca o calitate inerentă a persoanei umane şi se realizează pe deplin prin recunoaşterea drepturilor naturale, inalienabile şi sacre. Acest punct de vedere, care zguduie societatea ordinelor şi a privilegiilor Vechiului Regim, devine explicit, este afirmat solemn în Franţa Revoluţiei, a cărei Declaraţie a drepturilor omului şi ale cetăţeanului, din 1789, proclamă că „oamenii se nasc şi trăiesc liberi şi egali în drepturi”.

„Republica afirmă dreptul şi impune îndatoririle.” (Victor Hugo)

Republica se năştea la Roma după căderea monarhiei, în jurul anului 509 î.Hr. Termenul provine din expresia res publica – lucru public, la rândul ei născută din locuţiunea „res populica”, adică „lucrul poporului”. Din acest punct de vedere, republica se opune regnum-ului (regatului) sau „proprietăţii regelui”. Însă, deşi această noţiune face din popor sursa puterii politice şi implică intervenţia acestuia în afacerile publice, în mod direct sau indirect, ea nu presupune, în mod obligatoriu, un regim democratic.

Puterea celor puternici

La izbucnirea războiului cu Peloponezul, în Atena, învinsă de Sparta, ia naştere „Consiliul celor Treizeci”: tiranii instaurează oligarhia, adică o putere exercitată de un număr mic de persoane influente, fie că este vorba despre elita intelectuală (aristocraţia), fie de minoritatea înavuţită (plutocraţia).

 

„Într-o monarhie bine orânduită, subiecţii sunt asemenea peştilor prinşi într-un năvod mare: se cred liberi, şi totuşi ei sunt prinşi”. (Montesquieu)

Istoria Romei a început cu o monarhie: regele putea să se consulte cu senatul, compus din membrii ai aristocraţiei, dar şi cu o adunarea cetăţenilor, grupaţi în curii. Monarhia de drept divin concepe monarhul ca pe trimisul iui Dumnezeu pe pământ, ministrul Providenţei. Astfel, absolutismul reprezintă o putere absolută, întrucât regele este răspunzător de puterea lui numai în faţa lui Dumnezeu, spre deosebire de monarhia constituţională, unde întreaga putere, chiar şi cea regală, se supune unui text normativ.

 

Puterea unuia singur

„Despotismul este guvernul în care şeful statului executa în mod arbitrar legile pe care le da el însuşi şi în care, pe cale de consecinţă, înlocuieşte cu voinţa sa personală voinţa publică.” (Kant).

Filozofii Epocii Luminilor au promovat o formă de despotism luminat, o formă de guvernământ ce împacă absolutismul şi raţiunea, reprezentat mai ales prin Frederic al ll-lea al Prusiei. Cu toate acestea, filosofi precum Diderot au constatat slăbiciunea limitelor instituţionale ale acestui model. Puternic inspiraţi de Constituţia Angliei, filozofii liberali ca Montesquieu aveau să explice baza liberalismului politic: legile sunt limitele care li se impun tuturor pentru a-i permite fiecăruia exercitarea libertăţilor proprii.

 

„Forţa şi slăbiciunea dictatorilor constă în aceea că au semnat un pact cu disperarea popoarelor.”
(Georges Bernanos)

Dictatura a fost inventată de romani încă din timpul Antichităţii. Republica prevedea, de fapt, ca, în caz de pericol, puterea absolută să fie conferită unui magistrat pe o perioadă de cel mult şase luni. Astăzi, ea reprezintă regimul în care o persoană sau un grup de persoane (se vorbeşte chiar despre o juntă, în cazul unei dictaturi militare) deţine puterea, exercitând-o fără niciun control sau în mod autoritar.

Seniori şi vasali

Perioada medievală este, în special, caracterizată de feudalism, care acordă predominanţă clasei războinicilor şi se bazează pe relaţiile de dependenţă dintre oameni. Astfel, în Italia Renaşterii apar adevărate oraşe-stat, conduse de un podestat investit în funcţie pe o durată determinată şi având puterea să rezolve litigiile şi să comande miliţia.

Raymond de Mondragon primeşte omagiul unuia dintre vasalii săi.

 

„Mai multă autoritate nici în biserică, nici în stat, nici pe pământ, nici în avere.” (Proudhon)

În timp ce liberalismul politic îi acordă un rol efectiv statului, anarhismul se opune acestui punct de vedere: el readuce în discuţie ideea unei puteri politice organizate, preconizând eliminarea oricărei forme de constrângere socială din stat. Această logică, apărată de Proudhon în secolul al XlX-lea şi fondată pe drepturile individului, a fost atacată de socialism, care condamnă proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi de schimb.

Proudhon, aici caricaturizat, predica abolirea ordinii sociale în stat.

Totalitarismul: moartea politicii

Gândirea politică a secolului XX este marcată de şocul totalitarismului. Nazismul şi stalinismul au adus la zi posibilitatea unui sistem independent de orice definiţie instituţională. Putere hegemonică, impunând o ideologie prin teroare, totalitarismul se alătură înseşi esenţei politice: medierea prin drept. Totalitarismul priveşte toate aspectele vieţii sociale, statul, în numele unei ideologii, exersându-şi dominaţia asupra totalităţii activităţilor individuale.

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Alte articole care v-ar putea interesa aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère