Cele mai notabile 10 capodopere literare

0
89

„Ferit-a Domnul ca vreun om pe lume să poată spune că păgânii m-au silit să sun din corn.”

Prima dintre cele mai notabile 10 capodopere literare. Cele 4 000 de versuri ale Cântecului lui Roland, cel mai vechi cântec de gestă din literatura franceză, au fost transmise pe cale orală de trubaduri şi jongleri şi alcătuiesc o reflectare filosofică asupra suferinţei umane, oscilând între trădare şi devotament, orgoliu şi simţul onoarei. Reîntors din Spania cu armata unchiului său, Carol cel Mare, Roland și ariergarda armatei pe care o connandă, trădaţi de mişelul Ganelon, sunt atacaţi de sarazini la Roncevaux. Împăratul este prevenit mult prea târziu, căci soldatul, dintr-un simţ al onoarei dus la extrem, refuză să sune din corn. Când, în sfârşit, acceptă, suflă atât de tare, încât îi plesneşte o venă la tâmplă şi moare după ce încearcă mai întâi să-şi frângă sabia, Durandal, de o stâncă.

„Nici voi fără mine, nici eu fără voi!”

 


Povestea Tristan șl Isolda, aşa cum o cunoaştem astăzi, este alcătuită din fragmente de text disparate, alipite de specialiştii în literatură medievală. Manuscrisul lui Beroul, Romanul lui Tristan, este unul dintre cele mai importante fragmente. După ce beau, fără să ştie, o poţiune de iubire, Tristan şi Isolda cea cu părul bălai, logodnica regelui Marc, se îndrăgostesc unul de celălalt. Pentru că cedează în faţa iubirii carnale, cei doi eroi sunt înmormântaţi de către rege la stânga şi la dreapta unei abside a bisericii. „Dar, în timpul nopţii, din mormântul lui Tristan răsare un mur sălbatic […] cu flori parfumate, care, înălţându-se pe deasupra capelei, se afundă în mormântul Isoldei.”

Ciclul legendelor arturiene

Povestirile cavalereşti ale lui Chrétien de Troyes marchează începuturile romanului. Textele sale, scrise în versuri octosilabice, nu mai sunt destinate să fie cântate, ci, mai degrabă, citite cu voce tare. Érec şi Énide, Cavalerul cu leul, Cavalerul din Căruţă sau Povestea Graalului îmbină lumea supranaturală a poveştilor bretone cu cerinţele iubirii curteneşti. De la Lancelot, care o eliberează pe Guinevere, sau Yvain, care se supune unor încercări nenumărate pentru a primi iertarea frumoasei sale Laudine, cavalerii, forţaţi să aleagă între iubire şi datoria lor morală, nu se mai luptă cu sarazinii, ci duc bătălii în numele iubirii pentru doamna sufletului lor.

O epopee germanică


În Cântecul Nibelungilor, prinţul Siegfried, îndrăgostit de Kriemhilda, sora lui Gunther, regele Burgundiei, îndrăgostit, la rândul lui, de Brunhilda.
De la gelozie la trădare, Siegfried moare asasinat de către mişelul Hagen. Kriemhilda începe atunci o răzbunare sângeroasă, al cărei apogeu este masacrarea burgunzilor pe malurile Dunării. Povestirea, în stil curtenesc, este caracterizată de o energie eroică excepţională care, în secolul al XlX-lea, îl inspiră pe Wagner să creeze tetralogia Inelul Nibelungilior (titlul s-a încetăţenit ca atare, deşi numele corect este Inelul Nibelungului, n.red.).

Un vulpoi numit Renart

În ciuda titlului său, Romanul lui Renart este nu atât un roman, cât, mai degrabă, o fabulă, ce povesteşte peripeţiile unui vulpoi numit Renart. Veritabil bestseller medieval, se presupune că această lucrare este opera a nu mai puţin de douăzeci de autori, inspiraţi de fabulele antice. Împreună cu cocoşul Chanteclerc, motanul Tibert şi corbul Tiecelin, Renart se confruntă cu lupul Ysengrin. Aventurile acestora reprezintă ocazia de a parodia defectele omeneşti precum viclenia şi naivitatea, avariţia sau făţărnicia…

Renart şi ţiparii.

Cele două faţete ale unui roman curtenesc

Romanul trandafirului este emblematic pentru arta trubadurilor curtenești a Evului Mediu: sub un singur titlu, acesta aduce laolaltă două alegorii, compuse de doi poeţi cu inspiraţie, percepții şi temperamente diferite, la patruzeci de ani distanţă. Prima parte povestește despre faptele curtenitoare ale unui tânăr pentru a o cuceri pe frumoasa sa, precum şi încercările sale de a intra într-o grădină ce simbolizează persoana iubitei. Cea de-a doua este o reflectare mai filozofică, ce combate însă iluzia iubirii omeneşti. Ambele părţi realizează un tablou fidel al moravurilor îndrăgostiţilor de la Curtea Franţei.

Adam nu se joacă


Le jeu de la fuillée (Jocul frunzişului) este opera unui truver din Picardia, numit Adam de la Halle. Piesa satirică, adeseori deocheată, îl aduce în prim-plan pe dramaturg, care, înainte de a-şi părăsi „țara”, Arras, aflat în prezenţa a trei zâne așezate sub un umbrar (frunzişul), dă curs liber resentimentelor sale faţă de tatăl său, de iubita sa şi de anumiţi cetăţeni ai oraşului. Piesa este una dintre primele sotii, comedii care pun în scenă nebuni ce pretind că dezvăluie moravurile societăţii.

Un poem sacralizat

Dante explicând «Divina Comedie», 1465
În Divina Comedie, Dante Alighieri a compus, în italiană, de trei ori câte treizeci şi trei de cânturi ce descriu Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Autorul însuşi pune în scenă propria călătorie iniţiatică în cele trei lumi ale vieţii de apoi: din Ierusalim coboară prin cele nouă cercuri concentrice ale Infernului, urcă mai apoi cele şapte terase până la Purgatoriu pentru a ajunge la platoul Paradisului terestru, de unde îşi ia apoi zborul împreună cu iubita lui, Beatrice, către cele nouă ceruri ale Paradisului celest. O operă lirică uriaşă, al cărei scop este de a descifra şi de a revela, într-un mod transcendent, contradicţiile istoriei umane.

„Să revenim la oile noastre!”

Farsa jupânului Pathelin
Expresia „Să revenim la oile noastre” este folosită ca urmare a punerii în scenă a piesei anonime. Pe tema stropitorului stropit (cel careînşală e, la rându-i, înşelat), această poveste istoriseşte înşelăciunile avocatului Pathelin, care, după ce abuzează de naivitatea unui ţesător şi a unui păstor, este el însuşi păcălit de unul dintre clienţii săi.

„Micul” Villon cel impertinent – a zecea dintre cele mai notabile 10 capodopere literare

Balada spânzuraţilor este opera unui om pe cât de fantezist, pe atât de macabru, pe cât de comic, pe atât de genial. Opera sa impertinentă celebrează revolta şi libertatea cu o virtuozitate care îi aduce renume şi succes cât este în viaţă. Balada sa, intitulată, de asemenea, Epitaful lui Villon, a fost scrisă pe când Villon era încarcerat şi aştepta să fie spânzurat. Poetul le dă cuvântul cadavrelor celor torturaţi, îngăduindu-le să se adreseze celor vii: „Fraţi oameni care-n urmă ne trăiţi/Cu aspre inimi nu veniţi spre noi”.

 

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère