Cele mai mari 10 capodopere ale picturii

0
182

O nouă perspectivă

Prima dintre cele mai mari 10 capodopere ale picturii – în biciuirea lui Hristos, păstrată la Urbino, italianul Piero della Francesca conferă perspectivei una dintre cele mai frumoase expresii ale sale. Proporţiile lucrării, caracterizată de o geometrie matematică strictă, formează un „dreptunghi armonic”, cu un punct central în fundal. Împărţit în două de o coloană, panoul din lemn este luminat de o strălucire complexă, ce provine din surse multiple, conferindu-i o sculpturalitate uimitoare. Tot atâtea efecte contribuie la iluzia perspectivei şi la atmosfera limpede a scenei.


Crearea lui Adam, 1508-1512, frescă de pe tavanul Capelei Sixtine.

„O frumusețe supraomenească, atinsă ușor de zefirii îndrăgostiți” (Hesiod)


Păstrată la Uffizi, Nașterea lui Venus, este capodopera lui Sandro Botticelli, dar şi emblema Renaşterii florentine. Inspirată din mitologie, pânza celebrează fecunditatea universală, dând naştere unui nou tip de umanitate, rezonând astfel cu filosofia neoplatoniciană care domneşte la Curtea familiei De Medici. Opera este rafinată în cel mai pur stil caracteristic lui Botticelli: o minunată paletă de culori învăluite cu totul într-o lumină cristalină, un desen delicat, ce pune în valoare formele senzuale, cu proporţii armonioase.

Un surâs enigmatic


Fie că este vorba despre Fecioara cu Pruncul și Sfânta Ana, Gioconda sau Cina cea de taină (1495), păstrate la Muzeul Luvru, operele lui Leonardo da Vinci, dovadă a unui suflet însetat de puritate, sunt mărturii ale unei compoziţii savante, adesea triunghiulare, cu o uimitoare aplecare către perspectivă. Tuşele de un albastru estompat, folosirea clarobscurului şi a peisajelor stâncoase, însoţite de frunzişuri, toate oferă o trăsătură misterioasă şi enigmatică chipurilor reprezentate.

Un nou bestiar


Grădina desfătărilor umane, în prezent expusă la Muzeul Prado din Madrid, este tabloul cel mai enigmatic al lui Hieronymus Bosch. La stânga se pot vedea Adam şi Eva în prezenţa lui Dumnezeu, în centru – o grădină paradisiacă, populată cu nuduri de bărbaţi şi femei, la dreapta – Infernul. În planul de sus al tabloului, mult mai straniu, se regăsesc construcţii alambicate, ce delimitează un plan acvatic, pe suprafaţa căruia plutesc sirene şi fiinţe omeneşti: expresie a unei preocupări constante a pictorului olandez pentru omenirea coruptă, condamnată la Infern, loc pe care îl materializează cu ajutorul unor figuri înfiorătoare, aflate într-o perpetuă forfotă. Pânza este un spectacol moralizator, pe scena căruia oamenii sunt deopotrivă vinovaţi şi victime ale desfrâului şi ale dorinţei de întinerire.

Lucrările lui Michelangelo


Crearea lui Adam este una dintre frescele care sunt pictate pe tavanul Capelei Sixtine de la Vatican, în această scenă, cea mai cunoscută de altfel, Michelangelo ilustrează o frază care se regăseşte în Geneză: „Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Lui”. Toată tensiunea dramatică a scenei converge către arătătorul divin, care se apropie de cel al lui Adam, fără să-l atingă. Aceasta este semnătura geniului artistului, sculptor, pictor şi arhitect deopotrivă, o manieră inegalabilă de a face să erupă forţa şi viaţa din linii şi din forme.

„A reuşit ceea ce alţii doar au visat să facă.” (Goethe)

 


Școala din Atena este una dintre capodoperele de la Vatican. Această frescă amplă celebrează gândirea antică, filozofia şi căutarea adevărului. Într-un templu ideal, inspirat de arhitectul Bramante, cincizeci şi opt de personaje sunt redate într-o paletă de culori deschise şi armonioase, luminate de un oranj şi de un albastru caracteristice lui Rafael. Printre personajele reprezentate poate fi recunoscut, în centru, Platon, având trăsăturile lui Leonardo da Vinci, contemporan al pictorului.

Un ac de gravat împotriva timpului


Cavalerul, moartea şi diavolul, de Albrecht Dürer, este o gravură ce reprezintă un soldat în armură pe care Diavolul vrea să pună mâna în timp ce Moartea, tot călare, cu clepsidra în mână, se află în planul doi. Stăpânirea fără de egal a detaliului este frapantă. Doar cu un simplu ac de gravat, artistul german reuşeşte să surprindă strălucirea armelor şi a pieii calului. Sub casca hieratică se pot intui trăsăturile crispate ale bărbatului, lupta sa împotriva demonilor şi a trecerii timpului. În viziunea lui Dürer, se pare că pentru a doborî răul este mai bine să-l ignori decât să te confrunţi direct cu el.

Arta unui portret dus la perfecţiune

Venus din Urbino. Mitologia nu este decât un pretext pentru acest nud, de o senzualitate fără precedent în pictură. Venus se odihneşte întinsă, cu ochii îndreptaţi către spectator. Lumina sculptează volumele fără ca Tiţian, renumit reprezentant al Renaşterii veneţiene, să le fi desenat conturul. În această pânză, la fel ca în portretele pictate de el, care se numără, de altfel, printre capodoperele acestui gen, puterea emoţiei şi a seducţiei nu este egalată decât de capacitatea pictorului de a sesiza frământările sufletului. Păstrată la Galeria Uffizi, în Florenţa, pânza lui Tiţian l-a inspirat pe Eduard Manet să creeze tabloul Olympia, realizat în 1683.

Nuntă profană

Nunta din Cana, în prezent expusă la Luvru, a fost, iniţial, o compoziţie de mari dimensiuni, menită să îmbrace pereţii sălii de mese din Mănăstirea San Giorgio Maggiore, din Veneţia. Călugării benedictini îi ceruseră, de fapt, lui Veronese să ilustreze prima minune înfăptuită de Hristos. Pictorul imaginează o scenă în care atât sacrul, cât şi profanul se împletesc cu măreţie. Perspectiva este ameţitoare, detaliile sunt somptuoase, tuşele se nasc din explozia de lumină a fondului deschis, ce vine să întărească impresia de profunzime. O mulţime formată din 132 de personaje îi înconjoară pe lisus şi pe mama sa, într-un banchet demn de cele mai luxoase sărbători, găzduite de Serenissima Veneţie, în vremurile sale de aur.

 

„Patima sufletelor înflăcărate” (Élie Faure) – a zecea dintre cele mai mari 10 capodopere ale picturii

În Înmormântarea Contelui de Orgaz păstrată la Toledo, sfinţii coboară din cer pentru a-l înmormânta pe cavaler. El Greco, pictor de origine greacă, foloseşte tonuri reci şi dure şi tuşe ample şi groase. Gesturile personajelor direcţionează privirea către mijlocul pânzei, în care mişcarea este surprinsă într-un mod magistral. El Greco se eliberează de constrângerile realismului pentru a reinventa corpul până la a-l deforma. Un talent unic, oscilând între manierism şi reminiscenţe bizantine.

 

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère