Cele mai importante 15 figuri de stil

0
138

„Vreau să pictez Franţa ca pe o mamă îndurerată.” (Agrippa d’Aubigne)

Prima dintre cele mai importante 15 figuri de stil – alegoria este reprezentarea unei idei abstracte cu trăsăturile unei fiinţe însufleţite, în general ale unei persoane vii. Personajul Marianne este, de exemplu, o alegorie a Republicii franceze.

Marianne, alegorie pentru Republica franceză, de Antoine Gros, secolul al XlX-lea.

„Pentru cine sunt aceşti şerpi?”

În poezie şi în proză, aliteraţia este o figură de stil ce presupune repetarea unei consoane sau a unui grup de consoane care permite evidenţierea anumitor cuvinte. De exemplu, versurile următoare din Racine sunt sugestive: „Cui daţi toţi şerpii care vă şuieră prin plete?” (Andromaca).

„Nasul Cleopatrei,
de ar fi fost mai mic…”

Anacolutul este o deraiere de la rigorile sintaxei, ce presupune o ruptură sau o discontinuitate în construcţia unei fraze. Efectul creat este unul de dezacord între legăturile logice, sfârşitul frazei nemaifiind în armonie gramaticală cu începutul ei: „Nasul Cleopatrei de ar fi fost mai mic, faţa întregii lumi ar fi fost schimbată.” (Blaise Pascal)

„Să mergi de eşti flămând, să mergi de eşti învins, să mergi de eşti bolnav.” (Victor Hugo, Legenda secolelor)

Anafora este reluarea aceluiaşi cuvânt la începutul unor propoziţii succesive, pentru a evidenţia enunţul şi a stabili simetrii: „Braţul meu ce de o Spanie întreagă e preţuit,/Braţul meu ce de atâtea ori imperiul a salvat.” (Cidul, Corneille)

„Este minunat.”

Antifraza este o figură de stil care constă în folosirea, în mod ironic sau eufemistic, a unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte prin care se semnifică contrariul a ceea ce gândim. În piesa de teatru Ruy Blas, Hugo se foloseşte de un astfel de procedeu stilistic: „Poftă bună domnilor! Oh, miniştri integri!/Consilieri virtuoşi! lată ce bine ştiţi voi/Să serviţi…”

„Parisul e micuț/aceasta este adevărata sa măreţie.”

În interiorul aceleiaşi fraze, antiteza opune două cuvinte sau grupuri de cuvinte cu sens contrar, în scopul de a scoate în evidenţă o idee printr-un efect de contrast: „Urcă la fel de repede spre cer precum coboară fulgerul din boltă.” (Alfred de Vigny).

Capitala Franţei

În Antonomază, numele propriu sau perifrază ce anunţă o caracteristică de bază a acestuia este folosit ca substantiv comun sau, invers, un substantiv comun este folosit pentru a face referire la un nume propriu. Câteva antonomaze sunt intrate în dicţionar: pubelă, Don Juan, avar, bordo, macadam.

A-B-B-A

Chiasmul
Aşezarea, în ordine inversă, a două expresii identice din punct de vedere sintactic, permiţând astfel exprimarea unei antiteze sau a unei paralele: „[…] speranţelor nedesluşite, fermecătoarele nelinişti” (O viaţă, Guy de Maupassant).

„Pegas se sperie şi se întoarce înapoi.” (Boileau)

În cadrul aceluiaşi enunţ, pleonasmul se foloseşte de cuvinte care au acelaşi sens, fie din stângăcie (a coborî în jos), fie cu un scop stilistic: „L-am văzut, cum vă spun, cu propriii mei ochi, l-am văzut.” (Tartuffe, Molière).

A trăit

Eufemismul constă în atenuarea anumitor idei sau fapte a căror duritate ar fi brutală sau neplăcută. „S-a stins”, „a trăit”, „a plecat într-o lume mai bună” folosite în loc de „a murit”.

Mor de foame!

Hiperbola scoate în relief o idee folosindu-se de termeni exageraţi. Această metodă de exagerare este foarte des folosită în ironie şi caricatură. Anumite expresii precum „a muri de foame” sau „a fi doar piele şi os” sunt hiperbole; iată un alt exemplu, din La Fontaine: „Cel al cărui cap vecin cu picioarele era/şi cu ele în imperiul morţilor păşea.”

Cerşetorii, desen de J. Baseilhac, 1902.

„Du-te, eu nu te mai urăsc!”

Litota este o modalitate prin care se spune mai puţin pentru a sugera mai mult. Această figură de stil constă în ascunderea gândurilor pentru a putea fi ghicite în toată forţa lor. Astfel, în Cidul lui Corneille, Ximena îi mărturiseşte lui Rodriguo dragostea astfel: „Du-te, eu nu te mai urăsc!”.

„Un surâs de ploaie proaspătă”

Metafora are rolul de a traduce un gând sau de a evidenţia o idee prin analogie, alăturând un termen altuia fără instrumente sinctactice. Expresii precum „surâs de ploaie proaspătă”, în Un balcon în pădure, de Julien Gracq, sau „natura este un templu”, în Corespondenţele lui Baudelaire, sunt metafore. În mod diferit, comparaţia pune în relaţie două substantive cu ajutorul unui termen de comparaţie: cum, asemenea, seamănă cu… „Sunt roşu ca o vită jupuită”, spunea Jean-Paul Sartre.

Ce rachetă bună!

Metonimia înlocuieşte un substantiv propriu sau comun printr-un altul, cu care este în raport: cauza pentru efect, recipientul pentru conţinut, artistul pentru operă, oraşul pentru locuitorii săi. „Bem un pahar” (lichidul din pahar), „am găsit un acoperiş” (casă cu acoperiş)!

Café-Concert, Édouard Manet, 1878.

„Cu câtă asprime, destinule, mă urmăreşti…”

Personificările atribuie proprietăţi umane unui animal sau unui obiect neînsufleţit; următorul vers din Baudelaire serveşte drept exemplu: „Asurzitoare, strada în jurul meu mugea.”

 

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Alte articole care v-ar putea interesa aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère