Cele mai importante 10 forme poetice

0
222

Şi dansăm, dansăm…

Prima dintre cele mai importante 10 forme poetice – apărut în secolul al XIII-lea, rondelul descria, iniţial, un stil de dans în cerc, după care a devenit o formă fixă, cu două rime, în interiorul căreia un refren scurt se repetă de trei ori. Foarte la modă în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, rondelul a ajuns, cu timpul, să aibă formă fixă şi a dat naştere la variante precum trioletul sau rondelul dublu (refrenul este format din patru versuri): „E vremea rozelor ce mor,/Mor în grădini, şi mor şi-n mine/Ş-au fost atât de viaţă pline,/Şi azi se sting aşa uşor.” (Alexandru Macedonski, 1927 )

Balade vesele


În Evul Mediu, balada este adesea însoţită de muzică. Începând cu secolul al XlV-lea, balada capătă formă fixă, compusă din trei strofe urmate de o trimitere de o jumătate de strofă, prin care poemul este dedicat unei persoane sau unui grup. Fiecare strofă se încheie cu un vers comun, numit refren. Pe când balada poeţilor romantici francezi are formă liberă, în Germania balada desemnează un poem narativ, ce spune o poveste epică sau legendară. Mai târziu, balada împrumută numele său creaţiilor vocale sau instrumentale inspirate din baladele literare.

O, vreme, opreşte-ţi zborul!

Moştenită din Antichitate, oda clasică este, în general, împărţită în strofe asemănătoare între ele prin numărul şi măsura versurilor. Totuşi, aceasta nu se caracterizează atât prin forma sa, cât prin subiectul pe care îl tratează. De asemenea, oda celebrează adesea fapte însemnate, personaje sau întâmplări eroice. Ronsard a compus ode de dragoste (Odă Casandrei), La Fontaine, ode filosofice (Oda pentru pace).

„Corsetul” poeţilor

Sonetul este forma fixă cea mai răspândită şi cea mai riguroasă. Importat din Italia în secolul al XVI-lea, sonetul este alcătuit din 14 versuri de aceeaşi lungime, împărţite în două catrene, urmate de două terţete. Rimele încrucişate ale catrenelor sunt identice. Ultimul vers trebuie să fie un final de efect. Deşi Ronsard şi Du Bellay i-au conferit un caracter nobil, pentru ca apoi să cadă în desuetudine, sonetul renaşte în secolul al XlX-lea, în ciuda regulilor sale stricte, sub pana scriitoricească a lui Baudelaire, Verlaine Heredia, Rimbaud sau Mallarmé.

Gingaş madrigal

Madrigalul este alcătuit din versuri scurte, care transmit o cugetare elegantă, gingaşă, galantă sau ingenioasă. Madrigalul este menit să fie recitat, cu sau fără acompaniament instrumental. Primele madrigaluri sunt compuse la începutul secolului al XVI-lea, la Florenţa şi Roma. La Veneţia, îşi dobândeşte caracterul nobil graţie culegerii Musica Nova, a compozitorului flamand Adrian Willaert. Madrigalul este popular în întreaga Europă, înainte de a fi detronat de aria de operă, gen muzical care se naşte în secolul al XVII-lea.

Poezia care înţeapă

Scurta poezie în versuri, cu intenţie satirică, epigrama se încheie mereu cu o poanta ironică. În secolul al XVI-lea, Clement Marot compune o serie de epigrame, elegante şi pline de vervă. În secolele următoare, aceasta devine arma pe care poeţii o folosesc pentru a critica sau batjocori certurile dintre ei. Începând cu la Fontaine şi continuând cu Voltaire, poeţii satirici nu au contenit în a compune epigrame memorabile: „Deunăzi, jos într-o vale,/Un şarpe pe Jean Fréron l-a muşcat;/Ce credeţi că s-a-ntâmplat?/Şarpele, bietul, a crăpat.” (Voltaire către Fréron)

Libertatea înainte de toate

Fără măsură, fără rime, fără strofe: aceasta este deviza poeziei scrise în vers liber. Acest gen de poezie ia naştere la sfârşitul secolului al XlX-lea, graţie poetului simbolist Gustave Khan, care scrie Palate nomade. Înaintea lui, Rimbaud publicase deja poeziile Marină şi Mişcare, în volumul Iluminări. Guillaume Apollinaire (Zonă), Blaise Cendrars (Proza Transsiberianului) şi, mai târziu, Paul Eluard i-au conferit caracterul nobil.

Desenează-mi o poezie


Dat fiind că este un text poetic, ale cărui cuvinte sunt dispuse în aşa manieră încât să formeze un desen ce aminteştede tema poeziei, caligrama uneşte fondul şi forma. Guillaume Apollinaire este cel care a inventat acest gen de poezie grafică.

Farmecul fascinant al pantumului


Pantumul se inspiră dintr-un gen poetic adoptat din limba malaieză, al cărui mecanism de repetiţie îl reproduce: cel de-al doilea şi cel de-al patrulea vers al fiecărei strofe sunt reluate de primul, respectiv cel de-al treilea vers al strofei următoare, conferindu-i poemului un farmec aparte. Două idei diferite sunt dezvoltate de fiecare strofa, adăugând o dimensiune oarecum suprarealistă. Mari poeţi ai secolului al XlX-lea precum Victor Hugo în Orientalele, Théophile Gautier, Leconte de Lisle şi Theodore de Banville au abordat acest gen.

Rezistenţa cuvintelor

Haïku, gen privilegiat al literaturii japoneze clasice, este un poem de 17 silabe în trei versuri, care respecta o concizie formală extremă şi mai degrabă sugerează decât exprimă o stare sufletească sau frumuseţea unui peisaj. În secolul al XVIII-lea, Yosa Buson se impune ca maestru al acestui gen, urmat apoi de Masaoka Shiki, în secolul următor. După „poezia-flash” a lui Blaise Cendras, Paul Eluard încearcă şi el acest gen cu poezia Ca să trăiesc aici, în 1920. Apoi, Paul Claudel, cu O sută de fraze pentru evantaie, în 1942: „Inimă topind/neaua celei ce-i cântă/ doicii păsării”. (Paul Eluard)

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère