Cele mai importante 10 curente literare

0
60

O nouă credinţă în om


Primul dintre cele mai importante 10 curente literare – umanismul se naște în Italia, apoi se extinde în toată Europa, unde îi are ca reprezentanţi pe Petrarca, Guillaume Bude, Erasmus, Montaigne. Această mişcare caută modele de umanitate la autorii latini şi greci şi este caracterizată de o redobândire a încrederii în om, înlesnită de progresul cunoaşterii. Acest curent aşează, aşadar, în chiar centrul său, dezvoltarea intelectuală, morală şi religioasă a fiinţei umane.

Exuberanţă şl abundenţă: idealul baroc

Arta barocă se naşte în Italia în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cuprinde Europa şi dispare până la mijlocul secolului al XVIII-lea. Caracterizat de flux şi mişcare, de abundenţă şi exuberanţă – numele provine din cuvântul portughez barroco, „perlă neregulată” -, barocul aduce în prim-plan, în literatură, motivul deghizării şi al metamorfozei, al iluziei şi al minciunii. Capodopera barocă Iluzie comică, scrisă de Corneille (1639), aduce în scenă un tată răscolit de o piesă de teatru în care vede moartea fiului său.
Confuzia dintre ficţiune şi realitate, teatrul în teatru, precum şi alte asemenea teme sunt preferate de această mişcare.


Ilustraţie pentru iluzie comică.

Măiestrie şi sobrietate: idealul clasic

Clasicismul constituie o etapă în istoria artelor şi a literaturii şi aparţine diferitelor epoci interesate de disciplinele şi tradiţiile culturale: secolul lui Ludovic al XlV-lea în arhitectură şi pictură, sfârşitul secolului al XVII-lea în literatură, mare parte din secolul al XVIII-lea în muzică. Între aceste limite, clasicismul este o doctrină care instituie nişte reguli: observarea naturii, preferinţa pentru compoziţiile echilibrate, o puritate morală în căutarea clarităţii şi a raţiunii, respectarea unui limbaj fix şi a anumitor convenţii – cum ar fi, de exemplu în lumea teatrului, „regula celor trei unităţi” (de timp, de loc şi de acţiune).

„Cele mai disperate sunt cele mai frumoase cântece,/ Și ştiu câteva nemuritoare care sunt doar suspine.” (Noaptea de mai, Alfred de Musset)


Romantismul este omniprezent dintr-un capăt la altul al Europei, fără să repete vreodată aceleaşi forme sau să îmbrace aceleaşi semnificaţii. Apărut ca reacţie la clasicism, poeţii şi scriitorii, printre care Alphonse de Lamartine, Victor Hugo, Alfred de Musset, dau întâietate exprimării sentimentelor personale. Principalul subiect al scriitorului romantic este el însuşi, inima lui, starea lui de rău… Ei contestă genurile şi regula celor trei unităţi, revendicând o libertate absolută a creatorului.

 

„Adevărul nu are nevoie de perdele: trebuie să mărşăluiască în toată goliciunea sa.“ (Émile Zola)

Curentul realismului a apărut în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, ca reacţie la anumite exagerări ale imaginaţiei şi la anumite tendinţe idealiste ale romantismului. Pentru Émile Zola, reprezentant de seamă al mişcării, precum şi pentru Gustave Flaubert, Honoré de Balzac sau Jules Vallès, literatura trebuie să reproducă realitatea cu cât de multă precizie posibil. Astfel, realismul îşi preia temele din experienţe trăite sau chiar din fapte diverse. Şi, pentru simplul fapt că există, urâţenia şi vulgaritatea îşi găsesc locul în roman.

Explorarea ştiinţifică a realului

Extensie a realismului, naturalismul aprofundează studiul realităţilor umane. Reprezentanţii curentului, de la Émile Zola la Guy de Maupassant, descriu realul şi comportamentele umane într-o manieră clinică, fără să evite să aducă la lumină toate aspectele societății şi naturii umane, chiar şi pe cele mai întunecate. La sfârşitul secolului al XlX-lea, în ciuda succesului din librării (înregistrat, de exemplu, de romanele Bestia umană, de Zola, sau Pierre şi Jean, de Maupassant), romanul naturalist începe să apună.

 

„Suprarealismul este la îndemâna tuturor inconştienţilor.”
(slogan al suprarealismului)

Suprarealismul s-a născut din dadaism şi din idealul său nihilist şi protestatar. Suprarealiştii (André Breton, Guillaume Apollinaire, Paul Éluard, Salvador Dali), fiind puternic marcaţi de absurditatea şi ororile Primului Război Mondial, caută să emancipeze spiritul încorsetat de raţiune, norme şi convenţii. Psihanaliza devine un punct de referinţă important, nebunia, visul, scriitura automată devin domenii de analiză privilegiate, care fac loc exerciţiilor poetice de tipul cadavrelor rafinate (alcătuirea unei fraze de mai multe persoane, fără a şti ce a scris participantul precedent).

 

Literatura: un nou spaţiu de interogare

 

Aflat la jumătatea drumului între literatură şi filosofie, existenţialismul se naşte în jurul anilor ’40, odată cu două texte majore: Greaţa (1938), de Jean Paul Sartre, şi Mitul lui Sisif(1942), de Albert Camus. Cel dintâi este pasionat de vârtejul simţurilor şi se inspiră din scriitori americani precum William Faulkner sau John Dos Passo, care diversifică punctele de vedere narative; cel de-al doilea descrie absurditatea unei condiţii umane golite de sens.

Scriitura gândului

Noul roman. În anii ce urmează celui de-al Doilea Război Mondial, o nouă generaţie de romancieri – Alain Robbe-Grillet, Nathalie Sarraute, Claude Simon – readuc în prim-plan statutul evenimentului, al povestirii, al intrigii şi chiar al subiectului. Cronologia este dezmembrată, iar personajele nu par deloc să fie fiinţe adevărate.

„Moarte vacilor pe câmpul de onoare.” (Georges Perec)

Înfiinţat de Raymond Queneau, Georges Perec şi François Le Lionnais, l’Oulipo (Ouvroir de litterature potentielle- Atelier de literatură potenţială) îşi fixează ca obiectiv inventarea unor noi forme de poezie sau de roman, inspirate din matematică şi literatură. Atelierul se vrea o tentativă de explorare metodică, în special a potenţialului lor, şi, în general, a limbajului lor.

 

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Alte articole care v-ar putea interesa aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère