„Şi pământul era pustiu şi gol”, spune Biblia. Aceste cuvinte se potrivesc perfect pentru o treime din uscatul planetei noastre. Deşertul se extinde continuu – tendinţă ce nu poate fi stăvilită dacă omenirea nu întreprinde curând ceva decisiv.
Majoritatea turiştilor care admiră pitoreasca regiune Calanques, situată între Cassis şi Marsilia în sudul Franţei, au impresia, ajungând pe stâncoasele coline carstice, că se află într-un colţ de natură neajuns de om.
De fapt, au în faţă rezultatul unei catastrofe ecologice. Cândva, Calanques erau acoperiţi de păduri dese de goruni. Dar, timp de 3.000 de ani, oamenii au defrişat pădurea, pentru a avea lemne şi păşuni pentru capre şi oi.
Un alt exemplu devastator de pustiu creat de om în trecutul nu prea îndepărtat îl constituie Marea Aral din fosta URSS. În anul 1960 ea se situa, cu cei 68.000 km2 ai săi, pe locul patru între cele mai întinse lacuri sărate din lume.
În ultimii 40 de ani, ea şi-a redus suprafaţa cu 40% şi volumul e 20%. Vina o poartă captarea de apă din afluenţii ei, Amu-Daria şi Sir-Daria, în vederea irigării unei monoculturi de bumbac.
Acum, afluenţii mai ajung în mare doar în anii cu multe precipitaţii. Urmarea: nivelul apelor freatice a scăzut, apa lacului este prea sărată, pescuitul a trebuit să fie interzis, şi pe fostul fund al lacului ruginesc nave de pescuit. Nisipul fin, împreună cu praful de sare, sunt purtate de vânt pe deasupra unor întinse suprafeţe agricole.
Pentru salvarea lacului, în anul 1984 s-a decis construirea unui canal lung de 2.600 km, captarea fluviilor Obi şi Irtiş şi devierea apei în Amu-Daria şi Sîr-Daria. În 1986, proiectul a fost abandonat din teama provocării unei uriaşe catastrofe ecologice în vestul Siberiei.
Şi în Europa, ţăranii trebuie să aibă grijă ca nu cumva iraţionala utilizare industrială a pământului să lase în urmă tereturi aproape sterile – treaptă-liminară a pustiirii sau deşertificării. Acest fenomen nu trebuie confundat cu extinderea deşeurilor existente: deşertificarea este existenţa unor condiţii similare zonelor de deşert în regiuni în care potrivit climei, n-ar trebui, de fapt, să apară.
Deşertificarea nu înseamnă numai secetă, căci aceasta este reversibilă. Dacă, după o perioadă de secetă, urmează un an ploios, deşertul va înverzi curând din nou. Dar pustiirea nu mai poale fi înlăturată decât cu greu sau chiar deloc, aşa cum arată în special defrişarea pădurii tropicale.
Acolo unde defrişările sau incendierile distrug copacii de pe suprafeţe mari, dispare în scurt timp şi restul vegetaţiei. Când plouă, apa abia dacă mai pătrunde în pământ, se scurge, nefolosită, antrenând bulgări de ţărână.
La rândul lor, deşerturile se extind tot mai mult: dunele de nisip ameninţă oraşele- şi satele de la marginile Saharei sau desertului Namib din Africa de Sud şi în fiecare an li se adaugă o regiune de mărimea Elveţiei.
Popoarele care trăiesc în jurul Saharei au declanşat lupta împotriva deşertului. Aici. nomazii de odinioară din Mauritania plantează copaci, pentru a consolida uriaşele dune care ameninţă să îngroape terenuri întregi.
Hipopotamii din Sahara
Sahara n-a fost dintotdeauna pustie şi goală. Acum 10000 de ani, toată Africa de Nord era o grădină a Edenului, un paradis verde al plantelor, populat cu elefanţi, girafe, crocodili şi hipopotami. Acea catastrofă climaterică s-a petrecut cu doar 1.000 de ani în urmă.
Oamenii de ştiinţă pun catastrofa mediului înconjurător pe seama unor fenomene astronomice. De-a lungul mileniilor, înclinarea axei Pământului s-a redus de la 21.14″ la 23,15”, iar orbita sa în jurul soarelui s-a micşorat, Pământul aflându-se acum mai aproape de Soare. Aceşti doi factori au determinat o deplasare a zonelor climaterice şi absenţa musonului de vară. Ca urmare, regiuni odinioară fertile s-au transformat în zone aride.
Copacii stopează dunele
Popoarele aşezate în jurul Saharei au început lupta împotriva deşertului, chiar dacă s-au înregistrat şi eşecuri, cum ar fi cunoscutul „proiect de cultivare a desenului”. „Cercurile verzi” ale oazei Kufra din Libia. Kufra se află la o depărtare de 750 km în linie dreaptă de la ţărmul locuit al mării, de care, cu excepţia câtorva mici oaze, o desparte doar deşertul.
Aici trăiau ţărani care cultivau cu mijloacele cele mai rudimentare curmale, iar cu ajutorul irigaţiilor artificiale, cereale, legume şi fructe. Toate acestea s-au schimbat când sondele petroliere au scos la iveală din solul deşertului miliarde de metri cubi de apă fosilă. Această apă milenară datează din vremurile când Sahara mai era un paradis al precipitaţiilor şi, odată consumată, ea nu se mai reînnoieşte.
Începând din 1973, 50000 ha de teren din Kufra urmau să fie irigate cu ajutorul puţurilor de mare adâncime şi al aspersoarelor. 10.000 ha au fost realmente amenajate: în mijloc, o fântână, în jurul ei, puternice aspersoare care se unesc şi irigă cercuri pe o rază 120 m.
Din punct de vedere economic, proiectul s-a dovedit a fi totuşi absurd, având în vedere costurile mari pentru irigaţie şi transportul cerealelor în marile oraşe.
Următoarea soluţie propusă a fost creşterea intensivă a vitelor – urmau să fie cultivate plante furajere. Dar majoritatea vacilor, oiloi şi pasărilor au pierit în timpul transportului prin deşert.
A eşuat şi acest proiect, prin urmare trebuia din nou să se cultive cereale. Cu toate acestea, după 12 luni de pompare, nivelul apelor freatice a scăzut cu 15 m; ca atare, în anii ’80, uriaşa fermă din deşert a fost închisă pentru totdeauna.
Acum, un sistem de conducte cu ţevi având o grosime de 4 m pompează, de la o depărtare de peste 1.860 km, ape freatice din zonele deşertice de la Fezzar, Sarir, Tazerbo şi chiar din Kufra, spre litoralul libian.
Proiectul va costa 25 miliarde dolari – despre nivelul pânzei freatice de sub oază nu se spune nimic, întrucât ţările vecine ar putea fi afectate.
Metodele clasice de a îngrădi deşertul
Că se poate şi altfel o dovedesc metodele clasice de a îngrădi deşertul. Pentru a împiedica apele de suprafaţă care se scurg să care cu ele cantităţi de pământ, se amenajează paralel cu versantul pereţi de piatră şi pământ, jgheaburile rezultate prin eroziune şi văile se obstinează cu blocuri de piatră, întărite cu carcase de sârmă. În zona de baraj a acestor mici diguri se depune material lin mai fertil, pe care apoi pol fi cultivate cu succes furaje şi plante de cultură.
În afară de aceasta, se facilitează infiltrarea apei, aşa încât nivelul apelor freatice creşte din nou. Pe o rază mai mare cresc copaci, iar din fântâna satului se poate scoate din nou apă.
Movilele plantate şi barajele plănuite
O bună protecţie împotriva eroziunii o reprezintă movilele plantate şi barajele plănuite. Pe câmpuri se amenajează baraje cu o înălţime de 50 cm, care formează în terenul plat şanţuri artificiale, în care apa de ploaie se acumulează, pătrunzând lent în sol.
Umbra lăsată de baraje, când razele soarelui cad oblic pe pământ, face să scadă temperatura solului, ceea ce favorizează cultivarea meiului. De asemenea, moviliţele conţin mult îngrăşământ natural, rezultat din buruienile înlăturate prin greblare.
Pentru regenerarea solurilor întărite şi complet lipsite de vegetaţie se recomandă metoda gropilor plantate. Aceasta constă în săparea unor gropi cu diametrul de 30 cm la intervale de 80 cm şi umplerea lor cu pământul rezultat din săpare şi amestecat cu bălegar şi îngrăşământ natural.
Cu pământul rămas se formează în jurul gropilor plantate un fel de parapeţi în formă de semilună, pentru a diminua scurgerea apei. În felul acesta, apa de ploaie se concentrează asupra gropilor şi ajută la dezvoltarea plantei.
Mai există ceva ce poate fi făcut pentru a stăvili înaintarea deşertului. Cel mai important lucru este însă să nu lăsăm terenurile cultivate să se degradeze.
Cele mai întinse mări cu apă dulce se află sub deşerturi
Este greu de imaginat, dar sub deşerturi se află rezervoare de apă care se numără printre cele mai mari din lume. Pentru marele bazin artezian de sub deşertul Simpson din Australia, dr. A. M. Habermerl de la Institutul de Agricultură din Canberra indică incredibila cifră de 87 bilioane m3 de apă proaspătă.
Iar deşertul din jurul lacului Ciad din Africa stochează anual circa 12 milioane m3 de apă. Dar golirea prin pompare a acestor rezervoare ar aduce doar un succes efemer, căci după aceea, situaţia ar fi mult mai rea decât înainte.
De aceea, cercetătorii caută o cale prin care pomparea apei la suprafaţă să declanşeze si un ciclu de precipitaţii, adică prin evaporarea apei să se asigure producerea ploii.
Misterele Terrei, Marea provocarea a ştiinţei, Editura Reader’s Digest
