Cele mai cunoscute 10 piese de teatru din secolul de aur şi epoca luminilor

0
187

Rodrigo, nu ai inimă?

Prima dintre cele mai cunoscute 10 piese de teatru din secolul de aur şi epoca luminilor – Cidul. Pentru a răzbuna onoarea tatălui său, jignit de cel al Ximenei, iubita sa, tânărul don Rodrigo trebuie să aleagă între onoare şi iubire. Confruntat cu această dilemă, numită din acest moment „corneliană”, Rodrigo alege să-l înfrunte în duel pe duşmanul tatălui său. Ximena îl alungă pentru că Rodrigo doreşte să se răzbune, fără a înceta să-l iubească. Invadarea Spaniei de către mauri este ocazia potrivită pentru erou de a-şi dovedi vitejia, devenind astfel „Cidul” (Nobilul), şi de a se căsători cu frumoasa sa. Scrisă în vers alexandrin, tragicomedia lui Corneille a provocat adevărate polemici, legate de libertăţile pe care şi le-a asumat abătându-se de la regulile clasice… De fapt, este cu neputinţă ca toate aceste evenimente să se întâmple într-o singură zi! Cu toate acestea, piesa este considerată drept una dintre cele mai mari opere clasice ale literaturii franceze.

Necredincios şi impostor


Este puţin spus că din cauza lui Tartuffe pioşii au scrâşnit din dinţi, piesa aducându-i însă lui Molière reputaţia de satirist! Burghezul Orgon îl dă drept exemplu familiei sale pe bărbatul numit Tartuffe şi le pretinde alor săi să ţină cont de sfaturile bune ale acestuia, care profesează forma cea mai pură a moralei şi a religiei. Asta doar în aparenţă, căci omul este un scelerat şi un ipocrit. Un atac clar al lui Molière la adresa falşilor credincioşi, care simulează pioşenia. Tartuffe îi scandalizează pe toţi clericii, care cer şi obţin de două ori interzicerea piesei, ceea ce însă nu o împiedică să capete renume universal.

„L-am văzut, am roşit, am pălit la vederea sa”.


Fedra este una dintre tragediile cele mai cunoscute ale lui Jean Racine. Regina Fedra, victimă a zeilor şi a fatalităţii, este îndrăgostită nebuneşte de Hippolit, fiul ei vitreg. „L-am văzut, am roşit, am pălit la vederea sa./Un zbucium s-a stârnit în sufletul meu pierdut; Ochii mei nu mai vedeau, nu mai puteam vorbi,/Mi-am simţit întreg corpul îngheţând şi arzând deopotrivă.” Aflând despre vestea morţii lui Tezeu, soţul ei, ea îşi mărturiseşte sentimentele pentru fiinţa iubită, însă vestea se dovedeşte a fi falsă şi regele revine. Pentru a o salva, Enona, servitoarea Fedrei, îi povesteşte lui Tezeu că Hippolit a încercat să-şi seducă pe propria mamă vitregă. Furios, Tezeu îşi predă fiul furiei lui Neptun. Fedra, frământată de vină, recunoaşte adevărul, după care se sinucide. Piesa este o reflectare a influenţei moralei janseniste asupra dramaturgului.

Ultima piesă


În Bolnavul închipuit, Jean-Baptiste Poquelin, zis Molière, aduce pe scenă un ipohondru notoriu, numit Argan. Nu poate să facă nimic fără medic şi se hotărăşte să o mărite pe fiica lui cu fiul pedantului doctor Diafoirus… însă tânăra Angelique iubeşte pe altul. Cât despre soţia lui Argan, ea îi doreşte moartea pentru a moşteni, în cele din urmă, averea sa. Satiră inspirată de doctori, de practicile lor, dar mai ales de teama noastră de moarte, această comedie-balet este şi ultima piesă a dramaturgului. În cea de-a patra reprezentare a piesei, Molière, care juca rolul lui Argan, este apucat de convulsii şi moare câteva ore mai târziu.

Joc de măşti


Jocul dragostei și al întâmplării, la fel ca majoritatea pieselor lui Marivaux, este o variaţie iscusită pe tema deghizării: Dorante şi Silvia, promişi unul altuia de părinţii lor, îşi schimbă hainele cu acelea ale servitorilor lor, Arlechin şi Lisette, pentru a se putea privi în taină. În ciuda măştilor folosite sau a numeroaselor confuzii, acest joc hazardat se termină cu bine, dat fiind că fiecare îşi găseşte perechea. Travestirea este folosită aici ca pretext pentru satira socială. Această tehnică este utilizată cu scopul de a parodia căsătoriile de convenienţă, precum şi autoritatea unei societăţi falocentrice asupra femeilor. Ea îi permite, totodată, lui Marivaux să născocească un discurs amoros extrem de fin, etichetat de aici înainte drept „marivaudesc”!

 

Molière, la Veneţia


În afară de Hangița, Carlo Goldoni a mai scris aproximativ alte două sute de piese. În această piesă, autorul povesteşte destinul Mirandolinei, o hangiţă care frânge inimile celor pe care îi găzduieşte. Când un cavaler îi rezistă, ea se simte provocată să-l seducă. Sub pretextul avertizării oamenilor asupra vicleniei de care dau dovadă femeile, Goldoni celebrează maliţiozitatea încântătoare, dar şi autodeterminarea libertară a eroinei sale.

 

Un model nou de tată

Tragedie „burgheză”, Tatăl de familie inventează o nouă formă teatrală, în care Denis Diderot privilegiază „firescul” şi exprimarea sentimentelor. Numărându-se printre temele clasice ale teatrului, subiectul piesei îl prezintă pe Saint-Albin îndrăgostit de Sophie, o tânără cinstită, dar săracă. Interdicţia părinţilor apasă greu asupra acestei legături până în clipa în care Sophie descoperă că este fiica unui prieten de-al tatălui pretendentului ei, ceea ce duce la un final fericit. Critica este îndreptată împotriva societăţii paternaliste.

 

„Mă grăbesc să râd din orice pricină, de frică să nu m-apuce plânsul.”

Domnişoara Contat (1760-1813), actriţă a Teatrului Francez, în rolul Rosinei.

Scrisă de Caron de Beaumarchais, piesa Bărbierul din Sevilla îl aduce în scenă pe contele de Almaviva, care, îndrăgostit de tânăra Rosine, o răpeşte pe aceasta din braţele bătrânului ei tutore, ajutat fiind de viclenia şi de complicitatea valetului său, Figaro. Dincolo de intriga destul de convenţională, verva lui Beaumarchais face repede mare vâlvă: „Excelenţa Voastră cunoaşte mulţi stăpâni care ar fi mândri să fie valeţi?” întreabă dramaturgul, cucerit de ideile prerevoluţionare. În ciuda tentativelor de cenzură şi de interdicţie, piesa a triumfat.

„Fără libertatea de a blama,
Nu există elogiu măgulitor.”

Nunta lui Figaro de Beaumarchais. S-au scurs trei ani de la nunta Rosinei cu Almaviva. De data aceasta, contele nu o curtează pe contesă, ci pe Suzana, camerista casei şi logodnica lui Figaro! Valetul se răzvrăteşte împotriva stăpânului său şi a „drepturilor”, învechite, pe care acesta le are, mai ales asupra celui de a-şi petrece prima noapte cu mireasa. „Ce aţi făcut ca să meritaţi atâtea avantaje? V-aţi dat silinţa să vă naşteţi, şi nimic mai mult”. O comedie despre inegalităţile sociale, care readuce în discuţie subiectul autorităţii stăpânilor, cu zece ani înainte de Revoluţie. La puţin timp după publicarea piesei, Mozart se foloseşte de ea pentru a compune opera Nunta lui Figaro.

„Perlele doar strălucesc pe coroană; nu vedem pe ea rănile suferite ca să fie cucerită.”

În tragedia istorică Don Carlos, poetul german Friedrich von Schiller foloseşte drept pretext un trio amoros (Don Carlos o iubeşte pe Elizabeta de Valois, soţia tatălui său, Filip al ll-lea al Spaniei) pentru a scrie o pledoarie vibrantă împotriva absolutismului şi a Inchiziţiei. De fapt, bătrânul rege, gelos şi tiranic, ajunge, în cele din urmă, să-şi ucidă propriul fiu. Puterea lui se opune cu încăpăţânare libertăţii, întrupată de marchizul de Posa, prieten cu Don Carlos, care se sacrifică pentru el.

 

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Alte articole care v-ar putea interesa aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère