Memorialul libertăţii
Prima dintre cele mai cunoscute 10 capodopere ale cinematografiei franceze este Marea iluzie de Jean Renoir. Anul 1916, pe frontul german. Căpitanul De Boeldieu, un aristocrat al cărui rol este jucat de Pierre Fresnay, şi locotenentul de aviaţie Marbchal, un barbat din popor interpretat de Jean Gabin, ajung prizonieri într-un lagăr de concentrare. Marechal pregăteşte o evadare cu locotenentul Rosenthal, fiul unei familii de evrei, şi este ajutat în fuga sa de o ţărancă germană, de care se îndrăgosteşte. De un puternic realism poetic, filmul demonstrează că între clasele sociale se pot stabili bariere mai rigide chiar decât graniţele teritoriale, însă nevoia de prietenie şi fraternitate le poate sfărâma.
„Iat-o pe Pomponette…“
Arta lui Marcel Pagnol îşi atinge apogeul cu filmul Nevasta brutarului, comedie bufă ce se desfăşoară sub cerul provensal. Din momentul în care soţia îl părăseşte pentru un cioban, brutarul Aimable Castanier face greva pâinii. Tot oraşul se mobilizează atunci pentru a o găsi şi a o aduce înapoi pe infidelă. Un film despre democraţia ţărănească dragă lui Pagnol, cu o savuroasă galerie de portrete, dominate de marele Raimu în rolul soţului înşelat, pe care îl întruchipează cu tot calmul şi umanitatea posibile.
Superproducţia unui realism poetic
Emblematic pentru realismul poetic, Copiii paradisului este rezultatul muncii de echipă dintre Carné (realizatorul) şi Prévert (scenaristul), consacraţi deja cu filmele Suflete în ceaţă, în 1938, Noaptea amintirilor, în 1939, şi Les Visiteurs du soir, în 1942. Pe bulevardul crimelor, loc ales al spectacolului parizian în 1830, comedianţii, aristocraţii şi fiicele poporului se confruntă cu angoasele iubirii şi pasiunii, ale morţii şi ale trădării. Zeflemitoare şi liberă, Garance (Arletty) este îndrăgostită de Baptiste (Jean-Louis Barrault) şi iubită de picarescul Frederick (Pierre Brasseur). Interesată de drama războiului, capodopera, a cărei muzică a fost compusa de Joseph Kosma, a fost proiectată pentru prima dată cu ocazia eliberării Parisului.
Garance, Frederick şi Baptiste, mimul.
„Visând cu ochii deschişi”
Frumoasa şi bestia, de Jean Cocteau, i-a dat cinematografiei un nume: magie (acronim al cuvântului imag[in]e). În această adaptare, Cocteau pare să fi transpus basmul original într-o feerie. Realizatorul compune un efect de decor minunat, dând viaţă candelabrelor umane ieşite din piatră. Eroina (Josette Day) pare să plutească pe o lumină suprarealistă, care prelungeşte umbrele. Mai este şi Bestia, desigur, cu ochii săi de catifea, ascunşi sub masca sălbăticiei, şi vocea sa tulburătoare, ale cărei inflexiuni i se datorează lui Jean Marais.
Tabula rasa
Turnat în mai puţin de o lună, Cu sufletul la gură dezvăluie o producţie franceză criticată drept mult prea elitistă. Răsturnând codurile narative, acţiunea aduce mult prea aproape de prezent şi de realitate aventurile personajului său principal, un tânăr hoţ de maşini (Jean-Paul Belmondo) care ucide un poliţist. Însă americanca pe care el pretinde că o iubeşte îl denunţă. Încercând să fugă, eroul este împuşcat în plină stradă. Acesta este debutul noului val, deci şi al lui Godard, care „a făcut tabula rasa, rupându-se complet de psihologia, sociologia, logica, morala şi, desigur, de cinematografia tradiţională” (Jean Collet). Godard este unul dintre cineaştii cei mai îndrăzneţi.
Sferele ascunse ale conştiinţei
Pe un scenariu scris de Marguerite Duras, filmul lui Alain Resnais Hiroshima, dragostea mea pune faţa în faţă o tânără actriţă franceză (Emmanuelle Riva), venită la Hiroshima pentru a turna un film despre pace, şi un arhitect japonez. Scurta lor idilă, într-un univers vitrificat de catastrofa atomică, scoate la iveală trecutul tinerei femei, care, în timpul războiului, a avut o relaţie cu un soldat german la Nevers. Un poem liric, un soi de psalm presărat cu elipse, cu siguranţă una dintre operele cele mai nonconformiste din istoria cinematografiei.
Viaţa într-o trusă de unelte
Cele patru sute de lovituri este un film de François Truffaut şi, fără îndoială, cel mai măiastru din noul val. Acesta inaugurează saga consacrată tânărului Antoine Doisnel (Jean-Pierre Leaud), visător şi insolent, a cărui viaţă este povestită în film, de la vârsta copilăriei până la maturitate. După ce minte în privinţa morţii mamei sale, acesta se trezeşte prins într-o serie de furturi mărunte şi acceptă o serie de provocări şi escapade. Din acest motiv, este trimis într-un centru de observare pentru delincvenţi, unde disciplina este foarte strictă. Într-o zi, Doisnel evadează şi fuge cu sufletul la gură. Cele patru sute de lovituri este continuat de Antoine şi Colette (1962), Sărutări furate (1968), Domiciliul conjugal (1970) şi Dragoste pe fugă (1979).
Jean-Pierre Leaud într-un film de François Truffaut
Cutia cu vise
Amélie (Fabulosul Destin al lui Ameélie Poulain) este un film deschizător de drumuri, căci autorul său, Jean-Pierre Jeunet, a deschis o cutie cu vise, populată cu zâne, prinţese şi fericiri uitate. Amélie, o tânăra înţeleaptă, ospătăriţă într-o cafenea din Montmartre, descoperă că adevărata sa vocaţie este aceea de a face oamenii fericiţi. Aşadar, Amélie începe să se dedice acestui scop, ajutând, cu poezie şi tandreţe, personaje doborâte. Jeunet semnează o operă guvernată de imaginar, originală şi răutăcios caustică. Spectatorul este purtat printr-un Paris mitic, în inima unei vieţi fanteziste şi aproape puerile, având, în plus, un grăunte de nebunie.
Audrey Tautou, în rolul lui Amélie Poulain.
„Familii, vă urăsc.” (André Gide)
Pentru iubirile noastre. Personajele lui Maurice Pialat suferă sau îi fac pe alţii să sufere, viaţa li se scurge printre degete, iar cineastul filmează durerea lor în direct. Filmul, premiat cu două Premii César în 1984, este portretul incisiv al unei adolescente (Sandrine Bonnaire), care încearcă să supravieţuiască în sânul unei familii toxice. Câţiva ani mai târziu, în 1991, Pialat va filma, cu acelaşi ochi vigilent, suferinţa pictorului Van Gogh, întruchipat de Jacques Dutronc.
Regula jocului
Categoric şi brutal, recompensat ci nouă Premii César şi nominalizat la Oscar, Un profet, de Jacques Audiard, este povestea unui tânăr (Tahar Rahim) ajuns în puşcărie, a cărei violenţă şi jocuri pentru putere ajunge astfel să le cunoască pe pielea lui înainte să se obişnuiască cu ele. Acid şi ironic, acesta priveşte închisoarea într-un mod dezolant, o „anticameră a societăţii”, unde infracţionalitatea este factorul integrant şi integrator deopotrivă.
O caracteristică puternic contemporană, care caută să descrie realul fără romantism sau complezenţe.
Informații suplimentare puteți găsi și aici.
Alte articole care v-ar putea interesa aici.
Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère
