Cele două case ale noastre

0
149

casaFiecare om în societatea în care trăiește are nevoie de o casă, ca în aceasta să se odihnească și să-și creeze o familie. Casa lui poate fi un palat sau o colibă săracă, dar în aceasta va trăi alături de familia lui bucuriile și tristețile. De aceea își va iubi casa, o va proteja și o va păstra ferită de orice stricăciune, odată cu trecerea vremii. Și se va tot strădui s-o înfrumusețeze, să afle ce-i lipsește, ca să meargă să cumpere. Și, așa cum știm cu toții, mereu va mai fi nevoie de ceva, așa cum spune și proverbul: „Dacă nu iei seama la casă, va cădea și te va strivi!”

Toate aceste lucruri sunt bune și drepte, dar grecul, oriunde s-ar duce să-și clădească casă, chiar și la celălalt colț al pământului, nu va fi mulțumit în sufletul lui, nu va fi satisfăcut, dacă nu-și construiește și o altă casă, cea în care se va odihni sufletul lui. Și această casă este biserica lui Dumnezeu.

Din timpurile vechi, grecul o poartă înlăuntrul său, îi este indispensabilă pentru viață, și de aceea în orice parte a pământului te-ai duce și vei găsi greci, vei afla și o biserică ortodoxă grecească, chiar și pe jumătate dărâmată. Însă chiar și aceste dărâmături dau mărturie veșnică că acolo cândva au viețuit greci ortodocși! Și acum, mai ales în zilele noastre, prin misionarismul extern, Biserica Ortodoxă a cunoscut o înflorire până la marginile pământului. Și acolo unde existau vechi biserici ortodoxe, ele au fost reînnoite. Faptul acesta ne umple sufletul de bucurie și de mulțumire, peste tot vorbindu-se despre lucrarea și progresul misionarilor Bisericii noastre ortodoxe.

Noi am venit aici, în îndepărtata Canadă, din țara noastră, Grecia, cei mai mulți cu o valiză în mână, și am făcut din acest stat primitor de străini a doua noastră țară. Și ne-am construit fiecare casa noastră, dar și bisericile și școlile noastre, și am urmărit ca înlăuntrul acestora să păstrăm cât se poate mai bine credința, limba, obiceiurile și tradițiile noastre de care ar trebui să fim mândri ca neam, asumându-ne și o mare responsabilitate, de a le păstra, de a nu le pierde. Spun acest lucru cu amărăciune, pentru că în ultimii ani s-a constatat o mare delăsare. Bisericile sunt ale noastre, ele reprezintă casa fiecăruia dintre noi, dar și a noastră, a tuturor. Și dacă locuința noastră are nevoie de o îngrijire susținută în timp, bisericile noastre n-au trebuință tot așa, pentru a se păstra? Am pierdut deja la Montreal o biserică veche, istorică, cu hramul Sfintei Treimi, care a ars, și toți am simțit o atât de mare „tristețe” încât n-am putut prin nepăsarea noastră s-o reînnoim!

Frații mei compatrioți, cum ne îngăduim să pătimim din nou o astfel de rușine și o astfel de durere? Biserica cu hramul Bunavestire, din nefericire, a luat foc la 31 octombrie 2001! Astfel, a ars o parte din catapeteasmă și interiorul, și deja au trecut cinci ani și încă n-am reușit s-o târnosim! Nu sunt în măsură să judec, însă un lucru pot să spun: spre rușinea noastră, a tuturor, și mai întâi spre rușinea mea, ne justificăm și răspundem în același fel ca cei invitați la cină din parabola evanghelică: „ogor mi-am cumpărat, femeie mi-am luat, perechi de boi…, și mă duc să-i încerc!” Ne găsim îndreptățiri, aruncăm responsabilitățile unii asupra altora. Consiliul parohial, preoții, epitropia, toți greșesc, în afară de noi. Însă cine dintre noi s-a dus să întrebe personal: „Ce nevoi are biserica?” Cine  a mers și a întrebat: „Cu ce pot și eu să ajut?” Câți, în afară de un număr mic de credincioși, au luat inițiativă ca să se facă o reuniune cu agapă pentru ajutorarea și înfrumusețarea bisericii Născătoarei de Dumnezeu? Toți ne purtăm așa cum spune poporul: „După război mulți viteji se arată!”

Mă întreb dacă nu ne asemănăm cumva cu cel care călătorea cu avionul și dormea liniștit, până când cineva l-a trezit și i-a strigat: „Hei, trezește-te, nu mai dormi, avionul se prăbușește!” Și acela a răspuns liniștit: „Ei, și? Dacă se prăbușește, ce-mi pasă mie, este al meu?” Ni se pare puțin glumă, dar aceasta este realitatea.

Iubiții mei, când țara ne cheamă sub arme, face apel mai întâi la cei care pot ține armele, ca să meargă în prima linie. Știu că nu putem toți să dăruim mult, deci fiecare să dăruiască cât poate, dar cu inima și nu cu mintea. Iar cei care pot să dăruiască mai mult, s-o facă.

De multe ori cheltuim sume uriașe pentru lucruri care în fond nu ne trebuie. Biserica este casa noastră în care trăim și bucurii din momentul în care ne naștem. Aici ne unim prin Sfintele Taine, și ea devine pentru noi familia noastră. Până în momentul în care murim și chiar dincolo de mormânt, Biserica întotdeauna își amintește de noi și ne înconjoară precum mama pruncul ei. Noi avem nevoie de Biserică, nu Biserica de noi.

Iubiții mei compatrioți, vă rog să arătăm puțin interes, înainte să nu fie foarte târziu. Îndatorirea noastră sfântă ne cheamă să răspundem nevoilor prezentului, ca greci și ortodocși. Să nu lăsăm să ne unească doar durerea și rușinea, ci întotdeauna iubirea și unitatea credinței. Voi nădăjdui mereu în dragostea voastră.

Sevasta E. Hasioti, Când vrei să-ți potolești setea

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here