Cele două căi de cunoaștere a lui Dumnezeu

0
371

caiProblema cunoaşterii lui Dumnezeu a fost pusă în mod radical într-un mic tratat, al cărui titlu este într-adevăr semnificativ: Despre teologia mistică. Această scriere cu totul deosebită, a cărei însemnătate pentru întreaga dezvoltare a gândirii creştine n-ar putea fi exagerată, aparţine autorului necunoscut al scrierilor numite „areopagitice“, persoană în care opinia comună a vrut să vadă foarte multă vreme un ucenic al Sfântului Pavel, anume Dionisie Areopagitul. Dar apărătorii acestei păreri au trebuit să ţină seama de un fapt tulburător: o tăcere absolută învăluie „operele areopagitice“ timp de aproape cinci veacuri; ele nu sunt citate, nici pomenite de vreun scriitor bisericesc mai înainte de veacul al VI-lea, şi tocmai nişte eterodocşi – monofiziţii – au fost aceia care le-au făcut cunoscute pentru prima oară, căutând să se sprijine pe autoritatea lor. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în veacul următor, smulge această armă din mâinile ereticilor, arătând în comentariile sau „scoliile“ sale sensul ortodox al scrierilor dionisiene. Începând din acel moment, Areopagiticele se vor bucura de o autoritate netăgăduită, atât în tradiţia teologică a Răsăritului, cât şi în cea a Apusului.

Criticii moderni, departe de a cădea de acord asupra persoanei lui Pseudo-Dionisie şi asupra datei alcătuirii operelor sale, se pierd în ipotezele cele mai felurite. Nesiguranţa cercetărilor critice între veacurile III şi IV arată cât de puţin lămuriţi suntem până astăzi în ceea ce priveşte originile acestei lucrări cu conţinut mistic. Oricare ar putea fi rezultatele acestor cercetări, ele nu vor scădea cu nimic valoarea teologică a Areopagiticelor. Din acest punct de vedere, interesează prea puţin cine a fost autorul, pricipală este judecata Bisericii cu privire la conţinutul operei, precum şi întrebuinţarea pe care Biserica i-o acordă. Nu spune oare Sfântul Pavel, când citează un psalm al lui David: „Cineva a făcut undeva următoarea mărturisire…“ (Evr. 11, 6), dovedind astfel că problema atribuirii este secundară când e vorba de un text insuflat de Sfântul Duh. Ceea ce este adevărat pentru Sfânta Scriptură este, de asemenea, şi pentru tradiţia teologică a Bisericii.

Dionisie distinge două căi teologice cu putinţă: una procedează prin afirmaţii (teologie catafatică sau pozitivă), iar cealaltă, prin negaţii (teologie apofatică sau negativă). Cea dintâi ne duce la o anumită cunoaştere a lui Dumnezeu – ea este o cale nedesăvârşită; cea de-a doua face să ajungem la necunoaşterea totală – aceasta este calea desăvârşită, singura care se potriveşte când e vorba despre Dumnezeu, care în natura Sa nu poate fi cunoscut. Într-adevăr, toate cunoştinţele au drept obiect ceea ce este; ori Dumnezeu este dincolo de ceea ce există. Spre a ne apropia de El ar trebui negat tot ceea ce este mai prejos de El, adică tot ceea ce este. Dacă văzându-L pe Dumnezeu cunoaştem ceea ce vedem, nu L-am văzut pe Dumnezeu în sine, ci ceva inteligibil, ceva care este mai prejos de El. Tocmai prin necunoaştere ajungem să cunoaştem pe Acela care-i mai presus de toate obiectele cunoştinţelor posibile. Procedând prin negaţii, ne ridicăm de la treptele cele mai de jos ale fiinţei pînă la culmile sale, îndepărtând în mod progresiv tot ceea ce poate fi cunoscut, spre a ne putea apropia de Cel Necunoscut în întunericul necunoaşterii absolute. Căci, după cum lumina – şi mai ales o lumină prisositoare – face nevăzut întunericul, tot aşa cunoaşterea făpturilor – şi mai ales prisosul de cunoaştere – desfiinţează necunoaşterea, care este singura cale spre a ajunge la Dumnezeu în Sine. Dacă transpunem pe planul dialecticii distincţia stabilită de Dionisie între teologia afirmativă şi cea negativă, ne vom afla în faţa unei antinomii. Vom căuta atunci o rezolvare, vor încerca să facem o sinteză a celor două căi opuse, reducându-le la o singură metodă de cunoaştere a lui Dumnezeu. Astfel, bunăoară, Toma d’Aquino reduce la una singură cele două căi ale lui Dionisie, făcând din teologia negativă o corectare a teologiei afirmative. Atribuind lui Dumnezeu desăvârşirile pe care le întâlnim în fiinţele create, trebuie să negăm modul în care înţelegem aceste desăvârşiri limitate, dar putem să le afirmăm faţă de Dumnezeu, într-un mod mai sublim, modo sublimiori. Astfel, negaţiile s-ar raporta la modus significandi, printr-un mijloc de exprimare care e totuşi nepotrivit, iar afirmaţiile, la res significata, la desăvârşirea pe care voim să o exprimăm, care se află în Dumnezeu într-un chip deosebit decât se află în făpturi. Ne putem întreba în ce măsură corespunde gândirii lui Dionisie o descoperire filosofică atât de ingenioasă. Dacă pentru autorul Areopagiticelor există o antinomie între cele două „teologii“, pe care o distinge, admite el oare sinteza celor două căi? Şi, în general vorbind, le putem opune tratându-le la acelaşi nivel, punându-le pe acelaşi plan? Oare Dionisie nu spune de mai multe ori că teologia apofatică este mai presus de cea catafatică? Analiza tratatului despre teologia mistică, închinat căii negative, ne va arăta ce înseamnă la Dionisie acestă metodă. Totodată, ea ne va îngădui să apreciem natura adevărată a apofatismului, care constituie trăsătura de bază a întregii tradiţii teologice a Bisericii de Răsărit.

Dionisie îşi începe tratatul printr-o rugăciune către Sfânta Treime pe care o roagă să-l îndrepte „chiar pînă dincolo de necunoaştere, spre vârful cel mai înalt al Scrierilor mistice, acolo unde tainele simple, absolute şi nestricăcioase ale teologiei se arată în întunericul mai mult decât luminos al Tăcerii“. El îl îndeamnă pe Timotei, căruia îi este dedicat tratatul, la contemplaţii tainice: trebuie să renunţi la simţuri ca şi la orice lucrare a minţii, la orice obiect simţit ori gândit, la tot ceea ce este, precum şi la tot ceea ce nu este, spre a putea ajunge în necunoaşterea absolută la unirea cu Acela care este mai presus de orice fiinţă şi de orice ştiinţă. Se vede deja că nu este vorba doar de un procedeu dialectic, ci de cu totul altceva. E necesară o curăţire: trebuie să părăseşti tot ceea ce este necurat, ba chiar şi pe cele curate; trebuie să treci apoi de toate înălţimile sublime ale sfinţeniei şi să laşi în urmă toate luminile dumnezeieşti, toate sunetele şi toate cuvintele cereşti. Numai atunci se pătrunde în întunericul în care locuieşte Acela care este în afară de toate lucrurile.

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here