Cele 10 mari dispute din istorie

0
146
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

A fi sau a nu fi

Prima dintre cele 10 mari dispute din istorie – începând cu anul 730, disputa icoanelor începe să tulbure lumea bizantină. Provinciile orientale ale imperiului se declară iconoclaste, refuzând venerarea în cult a reprezentărilor sfinţilor, considerate drept forme de idolatrie. Pe de altă parte, provinciile occidentale apără icoanele sfinţilor. înfruntările se succed până când are loc Sinodul, reunit la Sfânta Sofia de către regenta Teodora, mama împăratului Mihai al lll-lea, care restabileşte definitiv cultul icoanelor.

Locul puterii

 

Disputa învestiturilor. Între 1075 şi 1222, papalitatea şi Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană se confruntă pe tema învestirii laice a episcopilor şi abaţilor. Suveranii aveau, într-adevăr, obiceiul de a-i învesti temporar şi spiritual pe clerici, lucru cu care papa nu era de acord.

Confruntarea ia sfârşit prin Concordatul de la Worms, împăratul renunţând la învestirea funcţiilor spirituale, rezervată, pe viitor, Bisericii.

Universalii versus nominalişti

 

Din secolul al XII-lea până în secolul al XIV-lea, o controversă metafizică, cea a universaliilor, agită lumea filosofilor precum Abelard sau Guillaume Occam: aceste concepte universale, ca de exemplu „fiinţă vie”, „om” sau „animal”, care pot fi afirmate în legătură cu mai multe lucruri, nu sunt decât obiecte ale minţii umane. Oare lucrurile sunt singurele care există? Oare Universaliile sunt doar nişte concepte abstracte, fără legătură cu realitatea, ori trimit la o realitate efectivă?

Ilustraţie din Vita Mathildis (1111-1116).

 

De unde vine grația divină?

Apărută în secolul al XVII-lea, mişcarea religioasă catolică jansenistă predica o întoarcere la idealurile Sf. Augustin, afirmând că graţia divină este singura în stare să salveze sufletele oamenilor. Apărătorii fervenţi ai acestei mişcări li se opun iezuiţilor, pentru care salvarea este inerentă şi pe care îi acuză de indulgenţă faţă de păcătoşi. Din cauza faptului că Ludovic al XlV-lea îi susţine pe iezuiţii apropiaţi puterii, jansenistul Pascal este condamnat de către Sorbona, iar parte din acoliţii săi sunt exilaţi şi privaţi de orice rol instituţional. Cu toate acestea, doctrina dăinuie pe toată durata secolului al XVII-lea.

 

Acestea sunt nereguli!

La începutul secolului al XVII-lea, pe când teoreticienii încorsetează trăsăturile tragediei, ca specie a  genului dramatic, adoptând regulile extrase din Poetica lui Aristotel, în 1637, Cidul, tragedie de Corneille, declanşează următoarea polemică: doi dramaturgi, Mairet şi Scudery, îl acuză pe Corneille că nu a respectat regulile teatrului clasic. Academia Franceză, recent fondată de Richelieu, le dă dreptate primilor doi. Moraliştii se amestecă, însă Richelieu, care îl protejează pe Corneille, cere să se pună capăt ostilităţilor.

Războiul de 100 de ani din literatură

Născută la începutul secolului al XVIII-lea, disputa dintre antici și moderni provoacă discuţii aprinse de-a lungul întregului veac, pentru ca apoi să se stingă spre finele secolului. Anticii, călăuziţi de Boileau, pledează pentru imitarea perfecţiunii Antichităţii, considerată ca fiind cu neputinţă de depăşit. Modernii, dimpotrivă, îndrumaţi de Charles Perrault, sunt de părere că creaţia literară constă în inovare şi că nu există nimic demn de imitat în scrierile secolelor trecute. De fapt, anticii consideră Istoria ca pe o întoarcere şi, chiar şi pentru La Fontaine, „imitarea nu este o formă de sclavie”. Pentru moderni, pe de altă parte, trecerea timpului este văzută mai degrabă ca o evoluţie: „Printr-un progres îndelungat/ Timpul al artelor secret arată neîncetat”. (Charles Perrault)

Raţiune şi simţire

Raţionaliştii atribuie doar raţiunii umane capacitatea de a cunoaşte şi de a stabili adevărul. Aceştia domină metafizica de la începutul secolului al XVIII-lea. Conform vederilor lui John Locke şi Isaac Newton, empirismul răstoarnă acest sistem de gândire, afirmând că experienţa este sursa oricărei cunoaşteri.

Despre firesc în literatură

Încă din secolul al XVIII-lea, Diderot se arată împotriva regulilor clasice care domneau asupra teatrului. În lumina limbajului pretenţios folosit în teatru, Diderot reproşează, pe bună dreptate chiar, falsificarea adevărului operelor, contravenind astfel firescului. Astfel, dramaturgul pare să anunţe, cu câteva decenii în avans, revoluţia romantică ce începe în imperiu, cu Chateaubriand şi Madame de Stael, şi se continuă cu Lamartine şi Hugo. Sensibilitatea netăgăduită care transpare din operele lor marchează sfârşiţi clasicismului.

E din vina lui Voltaire…

sau a lui Rousseau!

Voltaire şi Rousseau s-au contrazis în toate. Cei doi Iluminişti nu au fost nicicând amabili unul cu celălalt. Primul, caustic şi monden, îl ironizează adesea pe cel din urmă, un idealist chinuit şi solitar. Cearta lor atinge apogeul după publicarea Discursului asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni, scris de Rousseau. în text, acesta descrie omul ca fiind bun prin natura sa, însă pervertit de dreptul la proprietate. Voltaireîl ridiculizează: „Nu s-a mai văzut nicicând o aşa mare dorinţă de a fi precum dobitoacele. Când vă citim lucrarea, aproape că ne vine chef să mergem în patru labe”.

 

Banda lui Hugo!

Pe 25 februarie 1830, în sala Comediei Franceze, toată tinerimea romantică asistă la premierea piesei Hernani, de Victor Hugo. Reprezentaţiile care au urmat provoacă scandal. Tragedia este un manifest romantic, ce reface structura versului şi revendică „liberalismul în literatură” (Prefaţa de la Hernani).  De o parte se situează clasicii, partizani ai unei ierarhizări a genurilor teatrale.

De cealaltă, romanticii, care aprobă încălcarea rigorilor clasicismului: „Avem de gând să combatem această literatură învechită, osificată şi ermetică”.

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Alte articole care v-ar putea interesa aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère